Albert Camus

⧫ Ciuma

Noaptea de dinaintea zilei de 16 aprilie a anului 1941 fusese liniștită și nimic nu tulburase liniștea locuitorilor orașului algerian supranumit Radiosul. Al doilea ca mărime din țară și port la Marea Mediterană, Oranul se trezise dimineața devreme plictisit și fără chef, obligat de curgerea firească a timpului să-și continuie viața din punctul în care o lăsaseră neterminată cu o seară în urmă. Puținii turiști dornici de mare și soare prezenți în aprilie în Oranul încadrat într-un peisaj perfect, cu spatele la golf, încă mai dormeau când doctorul Bernard Rieux părăsi apartamentul în care locuia, pregătit să înceapă o nouă și istovitoare zi de muncă. Abia făcuse câțiva pași pe palier când ceva ciudat îi atrăsese atenția. Se miră puțin și își continuă drumul, iar peste zi, împărțit între boli și bolnavi, uită cu desăvârșire de ciudățenia care aducea cu ea moartea neagră.

Întors acasă după o zi care-l storsese de vlagă, medicul revăzu ciudățenia de dimineață, dar nici de această dată nu îi acordă o atenție deosebită. Îngândurat de oboseala unui drum pe care soția lui, bolnavă de un an, se pregătea să-l parcurgă singură, a doua zi, doctorului Rieux nu-i stătea mintea la cei doi guzgani, unul mort și unul amețit, pe care-i văzuse pe palier și care-l scârbiseră suficient de mult încât să îi ignore. A doua zi, portarul i se pânse că cineva, un vecin sau poate huliganii, făcuseră o farsă și aduseseră șobolani morți în bloc. Bănuind vag tristul adevăr medicul își schimbă rapid programul normal de vizite la domiciliul clienților și porni spre unul dintre cartierele mărginașe ale Oranului. Aici, la capătul orașului, în zona în care locuiau cei mai săraci dintre clienții săi, descoperi că bolnavii, speriați, vorbeau numai despre șobolani.

Șobolani vii sau șobolani morți, guzganii de toate mărimile se transformară în câteva săptămâni, din principalul subiect dezbătut de locuitorii dezgustați și îngroziți, într-o teroare ce amenința să pună stăpânire, treptat, pe întregul oraș. Întâi s-au speriat bătrânii și copiii neobișnuiți să vadă peste tot, o invazie grețoasă purtătoare de microbi, iar, în cazuri mai grave, aducătoare de moarte. Apoi, din pricina cazurilor din ce în ce mai dese de îmbolnăviți ce prezentau simptome asemănătoare, s-au alertat medicii. Circumspect la început, doctorul Rieux a amânat să pronunțe cuvântul ciumă până când, conștient fiind de gravitatea epidemiei ce lua amploare de la o săptămână la alta, a insistat ca prefectul să oblige populația să respecte măsurile minime de prevenție și să izoleze orașul.

Trist și apăsător, romanul Ciuma lui Camus nu face parte dintre romanele ușor de citit sau de recitit și nu este o lectură ușoară cu care să-ți omori timpul când nu ai altceva mai bun de făcut. Cele patru personaje principale, medicul Bernard Rieux, ateu convins că rostul lui e să salveze vieți, ziaristul Rambert, omul potrivit captiv în oraș într-un moment nepotrivit, funcționarul Joseph Grand chinuit de coșmarul de-a deveni scriitor și preotul Paneloux, se luptă cu molima încercând să găsească o soluție sau o explicație. Acțiunile lor diferite deși au un singur dușman comun dau naștere unor dispute care, în loc să-i separe, îi apropie din ce în ce mai mult încât devin aliați sau prieteni. Celelalte personaje, bolnavi întorși pe dos de o boală care distruge fizic și macină psihic, sau oameni sănătoși obligați să trăiască separat reacționează haotic și dificil de anticipat.

Reușind să separe raționalul de latura afectivă, Camus o accentuează pe cea de-a doua și reușește să transforme un subiect morbid într-un roman greu, în care speranțele absurde abia se zăresc la capătul unei realități foarte greu de acceptat și imposibil de justificat. Citit pe îndelete și descoperit paragraf cu paragraf, Ciuma lui Camus are o sută de nuanțe și tot atâtea subtilități care prind și surprind. Cred că romanul ar trebui citit întâi ca pe un roman bun și recitit pentru a fi redescoperit, de fiecare dată, altfel.

”Pentru prima oară, cei despărțiți nu se mai simțeau stingheriți să vorbească despre cel care a plecat, să folosească limbajul tuturor, să-și cerceteze despărțirea sub același unghi ca și statisticile epidemiei. Dacă, până atunci, își sustrăseseră cu îndârjire suferința lor din nefericirea colectivă, ei acceptau acum să le amestece. Fără memorie și fără speranță, se instalau în prezent.” (Albert Camus, Ciuma, p.174-175)

Magda Lungu, 12 iunie 2021

Albert Camus – ”Ciuma”

1957 - Premiul Nobel pentru Literatură

Editura Polirom, 2019, 327 pagini

Traducere din limba franceză: Eta Wexler și Marin Preda

Tweet