Olga Tokarczuk

⧫ Ultimele povestiri

Trei femei din trei generații diferite încearcă să-și găsească un drum de parcurs, singure, după ce au fost părăsite de soți sau de iubiți. Trecut, prezent și viitor, bunica, fiica și nepoata, înstrăinate una de cealaltă de parcă nu ar fi avut nimic în comun, își trăiesc viețile căutând printre străini o frântură de speranță sau un bărbat disponibil care să le convingă că viața mai poate fi și altceva decât întristare și amărăciune.

Ida, ghid turistic mai mereu de drumuri, a avut ocazia să ajungă în locuri despre care cei mai puțini norocoși nici nu au aflat că ar exista. Însoțind turiști către destinații spectaculoase, a fost nevoită să se documenteze cât mai bine pentru a afla detaliile mai pușin cunoscute ale destinațiilor incluse în programul agenției. Treptat, după ce emoțiile începutului au scăzut în intensitate, iar călătoriile lungi și repetitive și-au pierdut o parte din atractivitate, Ida, din ce în ce mai experimentată și mai atentă la reacțiile turiștilor, s-a tranformat din ghidul plin de entuziasm într-o însoțitoare profesionistă, deschisă și prietenoasă, povestitoare a unui minim necesar, învățat pe de rost și șlefuit cu grijă pentru a fi pe placul audienței obosite de ritmul alert al celor de opt zile în care se cereau descoperite și admirate cinci din cele mai frumoase capitale europene.

Întoarsă din excursii acasă, într-o căsnicie devenită anostă după optsprezece ani alături de un bărbat cu care nu avea nimic în comun, Idei i-a venit ideea să revadă locurile în care a fost cândva casa părintească. Pornită la drum pe o ninsoare puternică, obosită și neatentă, va pierde controlul volanului și se va izbi de un copac aflat la marginea șoselei. Rănită și speriată va cere ajutor și găzduire în primul sat din apropierea locului în care a avut accidentul. Cei doi bătrâni bolnavi, gazde bucuroase că le-a trecut cineva pragul, o vor primi cu drag și o vor îngriji până ce va fi în stare să pornească din nou la drum. Întâlnirea Idei cu cățelușa bolnavă, pripășită în casa bătrânilor și tratată cu medicamente și îngăduință, va fi pentru femeia ajunsă la mijlocul vieții o oglindire a unui trecut de care s-a ferit să-și aducă aminte.

Mama Idei, Parka-Parascheva, părăsită de iubit deși era însărcinată, a ales să se căsătorească cu un bărbat pe care nu l-a iubit niciodată. Învățător într-un sat uitat de lume și mai bătrân cu cincicprezece ani de cât ea, Petro a murit într-o iarnă la fel de discret cum a trăit. Izolată în casa din vârful dealului la care nici măcar poștașul nu se încumeta să ajungă, singură alături de un corp fără suflare, Parka s-a reîntors la amintirile unui război care i-a ucis primul copil, o fată, și i-a luat mințile soțului lipsit de cinismul necesar pentru a-i face față. Sătulă de lipsa de reacție a omului de lângă ea amenințat cu deportarea pentru că se născuse polonez, Parka, încă tânără și frumoasă, va plăti cu trupul ei prețul libertății soțului. Însărcinată cu copilul comandantului rus care trecuse sub tăcere originea poloneză a învățătorului, Parka va lepăda copilul și va suferi cumplit de dorul ofițerului care plecase în altă garnizoană și de care se îndrăgostise pe nesimțite. După plecarea rușilor și terminarea războiului, întoarsă la un soț bătrân și plicticos, Parascheva va învăța să-i fie sprijin și alean până la ultima suflare și-i va rămâne alături și după moarte, așteptând răbdătoare venirea unui sătean din vale curios să afle de ce nu-l mai vede prin curte pe domnul învățător.

Maia, copila Idei și nepoata Paraschevei, scriitoare de documentare despre zonele turistice exotice, va porni spre următoare destinație însoțită de fiul ei de zece ani. Mereu pe drumuri, ca și Ida, înconjurată de oameni cu care era nevoită să poarte discuții politicoase și distante, Maia își antrenase privirea să surprindă detalii mici, mai puțin sesizabile în imaginea de ansamblu, și își ascuțise auzul încât reușea să separe sunetele care liniștesc de cele sau avertizează. Îndelung pregătită pentru a intui neprevăzutul sau situațiile limită, își educa copilul lăsându-l să descopere lucruri noi sau ferindu-l, atunci când era cazul, de experințe care ar fi putut să-l rănească sau să-i spulbere inocența. Legătura dintre Maia și puștiul de zece ani, caldă și apropiată, bazată pe o fascinație reciprocă, este izbânda de necontestat a celor trei generații de femei dintre care doar ultima, cea a Maiei, a reușit să-i ofere fiului ei certitudinea că este iubit și în siguranță.

Sensibile și profunde, cele trei vieți începute zbuciumat, domolite pe măsură ce-și capătă liniștea înțelegerii și acceptării unor alegeri nu tocmai corecte, sunt strânse laolaltă într-un roman tulburător de realist în care regretele amintirilor sunt vindecate de speranțele trăirilor.

„Oamenii se întâlnesc numai pentru a vedea cât sunt de diferiți unii de alții. Rămân mai multă vreme alături de cei de care sunt cei mai diferiți. Ca și cum viața vrea să le arate cum anume nu sunt ei.” (Olga Tokarczuk, Ultimele povestiri, p. 67)

Magda Lungu, 06 iunie 2021

Olga Tokarckuz – „Ultimele povestiri”

2018 - Premiul Nobel pentru Literatură

Editura Polirom, 2019, 320 pagini

Traducere din limba polonă: Cristina Godun

Tweet