Lumea mea în culori: Adrian Jicu

⧫ Maiorescu. Confesiunile unui stoic

După o viață în care a urcat, rând pe rând, treptele afirmării publice, fiind procuror, profesor, director, decan, rector, avocat, deputat, ministru, consilier, prim-ministru și ministru de externe, ajuns aproape de marele final, Titu Maiorescu omul, nu celebritatea, își destăinuie cele mai ascunse gânduri, simțiri și trăiri unui preot căruia i se mărturisește nu neapărat pentru a căpăta iertarea sau mântuirea, ci mai degrabă pentru a-și ușura conștiința cu tot ce l-a apăsat de-a lungul anilor și nu a putut spune nicicum, nimănui, niciodată.

Mic de statură, dar mare în fapte, urât la înfățișare și cu un chip inexpresiv, ca cel al jucătorului de șah în fața rundei câștigătoare, Maiorescu a fost aproape imposibil de descifrat de către contemporani, pentru că nu lăsa să se întrevadă nimic din frământările sale interioare. Există, desigur, jurnale ale epocii și mărturii ale celor care l-au cunoscut, l-au admirat, l-au disprețuit sau l-au urât de moarte, toate trunchiate, firește, din care Adrian Jicu l-a extras pe Maiorescu, și l-a reconstituit din fragmente, acoperind golurile și incertitudinile cu ce i-a dictat cel de-al șaselea simț, intuiția. Rezultatul este roman sensibil și bine documentat, care l-a prins pe Maiorescu în tindă, gata să iasă în lume și pregătit să devină olimpianul de gheață, dar privind peste umăr cu o sinceritate dezarmantă, fără mânie și fără ironie, la viața sa personală eșuată.

Cu mult înainte de a ajunge personalitate uriașă care impunea respect chiar și atunci când stârnea discordii sau polemici aprinse, Maiorescu a fost un copil timid și speriat, crescut într-o familie în care mama, descendentă din neamul ardelenilor Maior s-a căsătorit un bărbat rigid, urmașul modeștilor Trifu, care, după ce i-a luat numele, i-a răpit și pofta de viață. Profesor de istorie cu aspirații de intelectual implicat în trezirea conștiinței transilvănenilor, Ioan Maiorescu tatăl și-a crescut copiii, pe Emilia și pe Titus Liviu, într-un regim spartan, alegând predicile moralizatoare și educația cazonă în locul jocurilor, jucăriilor și al sentimentalismelor de care cei mici au nevoie la fel de mult ca de hrană și adăpost. Cu toate că și-ai fi dorit în adâncul sufletului să-și alinte copilașii, Maria s-a supus stilului de viață impus de soțul despot, iar când nu mai putea de dragul lor, îi dezmierda pe ascuns, ferindu-se de tiran, de parcă ar fi comis vreo ilegalitate.

Privat de protecția tatălui și de afecțiunea mamei, Titus Liviu și-a găsit un refugiu în brațele Emiliei, care i-a fost și mamă, și tată, și soră, și prietenă când era pe cale să-și ia zilele, și iubită atunci când adolescența i-a tulburat trupul și mințile, cerându-și drepturile cuvenite vârstei marilor schimbări. Cu doi ani mai mare decât frățiorul tulburat de niște mistere ale existenței aflate deasupra puterii lui de înțelegere, Emilia, încăpățânată ca un catâr, a îndurat cu stoicism criticile exagerate ale tatălui și neiubirile mamei, fiind pentru Titus Liviu femeia pe care bărbatul de mai târziu o va căuta în toate femeile, soții sau aventuri de o clipă, dar pe care n-o va găsi niciodată. Cu sufletul plin de drăgălășenia Emiliei, Titu Maiorescu îndură mai ușor umilințele colegilor mai mari și rigorile Academiei Thereziene, din care pleacă ca un semizeu, cu fruntea sus și diploma în buzinar, mândru că a absolvit nu ca orișicare student, ci șef de promoție, un învingător dornic să își înscrie numele în cartea de istorie a nației.

După Viena, neobosit și din ce în ce mai puternic, deși copilăria chinuită și adolescența incestuoasă l-ar fi putut transforma într-un însingurat, frustrat sau ratat, Titu Maiorescu își continuă studiile la Berlin, Paris, după care se întoarce în țară, dublu licențiat, în Drept și Filosofie , pentru a ocupa un post de supleant, apoi de procuror, profesor și director de școală. Căsătorit cu Clara Kremnitzilor berlinezi, după îndelungi tergiversări și fără consimțământul Emiliei, care nu-i va ierta niciodată trădarea, Maiorescu divorțează de prima copilă a bătrânului consilier juridic după câțiva ani de certuri interminabile și geloziri penibile, simțindu-se îm sfârșit eliberat de un mariaj lamentabil, prelungit în ciuda neînțelegerilor dintre cei doi soți de dragul Livioareu, copila pe care maică-sa, picurându-i în urechi cuvinte veninoase, o va întoarce împotriva unui tată care a adorat-o din clipa în care s-a născut.

După înființarea Junimii și a Convorbirilor Literare de la Iași, cele două borne în jurul cărora gravitau geniul lui Eminescu, notorietatea lui Alecsandri, talentul unic al mucalitului de Caragiale și umorul sănătos al răspopitului Creangă, și după ce urcase toate treptele carierei politice, fiind numit, pe rând, deputat, ministru, prim-ministru și ministru de externe, adică după ce a atins culmile celebrității literare și politice, Maiorescu este provocat să îndure, acasă, scenele celei de-a două soțiii, care-i devine din ce în ce mai antipatică pe zi ce trece. Căsătorit cu Ana Rosetti, dar implicat în nesfârșite luptele literare și politice și atacat din toate părțile, Maiorescu nu are timp să observe transformarea îngerului de femeie care îi masa tâmplele îndurerate de migrene și-l aștepta cu masa pusă în primii ani de căsnicie în maștera lipsită de maniere, dispusă oricând să o atace pe Emilia și incapabilă să suporte prin preajmă vreo prezență feminină în trecere sau în vizită în casa maestrului și se trezește în fața faptului împlinit.

Obsedat să se ridice deasupra așteptărilor tatălui tiran, să se autoperfecționeze și să ajungă acolo unde nu a ajuns niciun alt muritor, autorul teoriei „formelor fără fond” pierde teren în plan personal, acolo unde profesionistul desăvârșit în public devine un amator fără glorie, din ce în ce mai singur pe măsură ce îmbătrânește, speriat că va fi uitat de generațiile următoare și disperat că va fi judecat de posteritate ca un om obișnuit, nicidecum ca estetician, critic literar sau diplomat. Excesiv de lucid, deși este la capăt de viață, Maiorescu nu imploră grațierea divină, pentru că nu crede în Dumnezeu, dar își face bilanțul, spulberând mitul olimpianului superior muritorilor de rând și sperând, până în ultima clipă, că tot ce a lăsat urmașilor valorează mai mult decât viața sa personală care i-a alunecat, nu se știe cum, printre degete.

„Mi-am promis acolo, în turla Kolner Dorn, să-mi fac un nume care să supraviețuiască timpului și să rămână în istorie. Ca să contezi, trebuie să te ridici deasupra lucrurilor – ceea ce am făcut întreaga viață, prin muncă și perseverență, cu o voință de care sunt mândru și acum, pentru că am cultivat-o cu stoicism.” (Adrian Jicu, Maiorescu. Confesiunile unui stoic, p.17)

Magda Lungu, 19 decembrie 2025

Adrian Jicu – Maiorescu. Confesiunile unui stoic

Editura Polirom, 2025, 240 pagini