⧫ Hasdeu. Duhuri
Foarte puțin biografie și aproape deloc poveste romanțată, Hasdeu.Duhuri impresionează prin povestea tragică a Iuliei Petriceicu Hasdeu, copila genială a unui părinte imposibil de mulțumit. Minte enciclopedică, Bogdan Petriceicu Hasdeu a crescut de mic printre cărți și a avut un adevărat cult pentru istorie și literatură. Deși a terminat dreptul și a fost numit membru al tribunalului din Cahul, după șapte luni de avocatură Hasdeu a demisionat din funcție și s-a mutat la Iași, unde îl regăsim ca profesor de liceu și bibliotecar universitar, mulțumit pe deplindupă ce a donat bibliotecii 4.000 de volume, adunate în anii în care a citit tot ce i-a căzut în mână, a scris literatură și articole pe care le-a publicat în numeroase ziare și reviste și a editat el însuși foi literare și reviste de cultură. Căsătorit cu ardeleanca Iulia Faliciu, la 27 de ani, în 1865 și tata de fată, în 1969, savantul Hasdeu își continuă urcușul literar și istoric, iar în toamna anului 1877, pe 13 septembrie, este ales membru al Academiei Române. Personalitate uriașă, cu o inteligență ieșită din comun, o memorie fabuloasă și o energie debordantă, Hasdeu este trântit la pământ de moartea unicului său copil. Neconsolat de pierderea prematură a Iuliei, la doar 18 ani, academicianul se dezice de realitatea înconjurătoare, alunecă în spiritism din disperare și începe să caute, pentru tot restul vieții, o cale de comunicare cu Iulia. Retras într-un castel dedicat spiritismului, pe care și l-a construit la Câmpina, Hasdeu își continuă opera începută în tinerețe, chiar dacă arde pe dinăuntru de dorul copilei pierdute prea de timpuriu. Înconjurat de duhuri și fantasme, Bogdan Petriceicu Hasdeu se stinge la 69 de ani, lăsând în urmă o operă vastă și incompletă pe alocuri, pe care numai Iulia ar fi putut-o desăvârși, dacă ar mai fi rămas puțin, măcar jumătate de secol, în viață.
Surprinzător, romanul începe cu nedumerirea unui psihiatru din Ploiești care se întreabă, pe bună dreptate, ce-o fi cu vizita la cabinet a domnișoarei Armand și a tatălui său un bătrân de șaizeci și nouă de ani, fără istoric cunoscut de boli mintale în familie, veniți tocmai de la Câmpina să-l vadă. Pesemne că, anticipând nedumerirea psihiatrului, domnișoara Armand, o femeie blondă, în jur de treizeci de ani, a intrat singură în cabinet și a început să-i povestească câte ceva despre bătrânelul care a așteptat cuminte pe hol, cât a durat conversația. Invitat în cabinet după introducerea făcută de domnișoara Armand, domnul Hasdeu a înclinat din cap în semn de salut, apoi a rămas nemișcat și mut, așteptând parcă să fie din nou invitat, doar că de acesată dată, nu la un consult, ci ca să vorbească. Departe de o consultație obișnuită, în care medicul întreabă, iar pacientul mârâie, se vaită sau boscorodește, vizita domnului Hasdeu în cabinetul psihiatrului din Ploiești seamănă cu un examen oral, susținut de un student mediocru, la limba și literatură română. Deși excelent documentat, pentru că a trăit din plin ceea ce povestește, domnul Hasdeu, de la a cărui minte enciclopedică m-aș fi așteptat să sintetizeze și să mă copleșească cu nume de scriitori, istorici, filologi etc. și operele lor, se pierde în amănunte și vorbește neîntrerupt, în fața unui străin pe care îl vede pentru prima oară, despre neputințe, nevoi, amantlâcuri, certurile neacademice ale junimiștilor, iar spre final, despre nașterea, copilăria, genialitatea, apoi boala și moartea Iuliei, trecând prin toate și sărind de la una la alta ca bunică-mea cea nevorbită.
Cu zero dialog între psihiatru și pacient, - nu vreau, dar nu pot să nu compar Duhurile cu Plânsul lui Nietzsche al psihanalistului și scriitorului american Irvin D. Yalom - , confesiunea domnului Hasdeu seamănă a spovedanie întru dezlegare de păcate, iertat fie-mi gândul nevrednic, dar nu întru totul neadevărat, pentru că însuși domnul Hasdeu spune că, după moartea prematură a copilei sale, l-a copleșit vinovăția pentru toate greșelile omenești, înfăptuite nu cu gândul, ci de-a dreptul, cu fapta sau cuvântul. Dacă nu ar fi avut atâtea amante, nu l-ar fi părăsit nevasta, sau dacă nu ar fi pus pe umerii fragilei copile o presiune de Sisif, cel condamnat de zeii din Legendele Olimpului să urce veșnic o piatră până în vârful unui deal, Iulia nu ar fi plecat de acasă și, poate că, nu s-ar fi îmbolnăvit. Pus în fața faptul împlinit și cu atât de mulți de „poate”, că mai sunt și alții, nu doar aceștia doi, niște necunoscute sâcâitoare pe care savantul nu a reușit să le rezolve în ciuda inteligenței sale remarcabile, domnul Hasdeu a înțeles că știința este uneori neputiincioasă în fața bolii și a morții. Drept pentru care nu i-a întors de tot spatele, dar a mai încercat și altceva: spiritismul. Fără să-l judecăm pe domnul Hasdeu pentru alegerile domniei sale și cu tot respectul cuvenit pentru genialitatea Iuliei, mă întorc la spiritualizata noastră carte și la ale ei fantastice duhuri și vă îndemn să citiți ce vreți.
„A întredeschis ușa, a scos capul spre vestibul, apoi s-a dat într-o parte pentru a face loc unui bărbat într-un costum trois-pieces negru, cu o frumoasă barbă albă, bogată și rotunjită, cu fruntea înaltă și părul electrizat parcă de fulgerele care continuau să brăzdeze fâșia plumburie de cer care se vedea prin fereastră.” (George Cornilă, Hasdeu. Duhuri,p.13)
Magda Lungu, 10 februarie 2024
George Cornilă – Hasdeu. Duhuri
Editura Polirom, 2023, 296 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu