Viorel Ilișoi

⧫ Șapte zile cu Cezar Ivănescu

Secondat exemplar de jurnalistul Viorel Ilișoi, el însuși prozator remarcabil și poet necomparabil, care, prin întrebări precise și observații sau aluzii subtile îi provoacă sau îi temperează confesiunea, vulcanicul Cezar Ivănescu, o personalitate neiubită de puterea politică pentru curajul său intelectual și dușmănită de camarazii de breaslă pentru deschiderea sa către adevărurile universale, ni se înfățișează în acest volum exact cum a fost o întreagă viață: slobod la gură, dar, în același timp, conștient că libertatea sa de exprimare depășește cu mult puterea de înțelegere și de acceptare a contemporanilor. Acestă trăsătură caracteristică a neînfricatului scriitor este și principalul motiv pentru care acest volum de convorbiri, intitulat inițial Kagemusha. Șapte zile cu Cezar Ivănescu, apare abia acum, la aproape 17 ani de la moartea unui poet atemporal, absolut liber, consecvent cu sine și fidel propriilor convingeri, indiferent de consecințe.

Venit în astă lume pe 6 august 1941, într-o familie de intelectuali moldavi din ținutul paradisiac al Tutovei, stră-stră nepotul scriitorului primăriei pupat de Cuza pe obraz, jumătate albanez după mamă, Xantipa Naum, și jumătate rusofil după tată, Dumitru Ivănescu, copilul Cezar a crescut în umbra unui părinte foarte inteligent, abuziv și politruc, medic veterinar militar, oaia neagră a familiei Ivănescu, care a vrut să-l dea pe mâna autorităților comuniste pentru spargerea casei unei vivandiere rusoaice din Focșani. Acțiunea așa-zis anticomunistă, dacă se poate astfel numi prostioara unei bande de copii de 11 ani, care au furat lenjerie de damă și alte chestii din casa unei femei, o gogomănie pentru care familiile hoțomanilor au avut de plătit daune un an, a fost urmată de o tentativă de a fugi în munți, la partizani, în 1956, pe când era elev în clasa a opta la o școală din Bârlad. Băutut, amenințat și umilit de un tată care interpreta ca sfidare orice împotrivire sau greșeală a copilului, Cezar a învățat de mic să suporte consecințele unui comportament reacționar, în răspăr cu direcția de mers a majorității.

Elev al școlilor din Huși, București, Focșani și Bârlad, din cauza deselor mutări ale familiei obligate să-l urmeze pe Dumitru Ivănescu, tatăl militar, Cezar revine în Bârladul natal în anii de liceu, la 17 ani rămâne repetent din cauza disciplinelor științifiice care îi erau insuportabile, se mută la alt liceu, se îndrăgostește de colega și poeta Aurelia Ghinea, de dragul ei începe să scrie versuri, deși avea în spate o carieră de sportiv de performanță și doar câteva zeci de cărți citite, iar în 1959, la 18 ani, debutează cu poezie în revista Luceafărul. Student la filologie în Iași, admis în 1960, la prima ședință publică a cenaclului studențesc refuză categoric să devină un nume în poezia comunistă, o chestiune de neimaginat pentru acele vremuri și care stârnește o avalanșă de nemulțumiri. Drept urmare este dat afară din Cenaclul universității și lăsat repetent în anul doi de facultate. Deși atacat din toate direcțiile, în anul se îndrăgostește de colega Maria Avasîlcăi, iar după căsătorie, în 1965, părăsește Iașul împreună cu soția și pleacă profesor în Ardeal. Doar Iașul, nu și facultatea, la care se reînscrie în 1966, de acestă dată la fără frecvență, unde se făceau șase ani, nu cinci, ca la zi, și pe care o termină în 1968, la 8 ani de la admitere, dar fără să susțină și examenul final, în urma căruia ar fi obținut o diplomă.

Redactor la Almanahul literar din București, începând cu anul 1969, Cezar Ivănescu s-a înscris și la filosofie, dar după câteva cursuri a abandonat studiile, convins fiind că nu are ce învăța. Autodidact, pasionat de lectură și literatură și preocupat totuși de filosofie, și sacră, și profană, Cezar Ivănescu l-a divinizat pe Mihai Eminescu, poetul filosof pentru care, pe 10 decembrie 1989, în anul centenarului, forțează organizarea unui spectacol de muzică și poezie, la Casa de Cultură Mihai Eminescu din București. O lună mai târziu, pe 5 ianuarie 1990, declară greva foamei, protestând democratic împotriva desfacerii ilegale a contractului de muncă de la revista Luceafărul, iar în ziua fatidică de 14 iunie 1990, este bătut cu bestialitate de minerii intrați în sediul Societății Scriitorilor Români de pe Magheru. Recuperat cu greu în urma torturii fizice și psihice îndurate în cele trei ore de infern, Cezar Ivănescu a zăcut în uitare și lehamite până în 1992, anu în care primește premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Alte fragmente din Muzeon, continuarea antologiei Fragmente din Muzein, publicată în 1982, la Editura Cartea Românească.

La fel de marginalizat înainte și după 1989, indiferent de ce a publicat, poezie, proză sau dramaturgie, ori dacă a fost membru sau nemembru al Uniunii Scriitorilor, poetul războinic Cezar Ivănescu a primit totuși, pe 15 ianuarie 2000, la Botoșani, Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu, cea mai înaltă distincție acordată unui poet român contemporan pentru întreaga sa operă poetică, o consolare întârziată câțiva zeci de ani, dar suficient de puternică prin simbolistica numelui ce-l poartă încât să mai aline calvarul amintirilor oribilor ani în care a îndurat teroarea semenilor. Mărturisindu-și bucuria soției, Maria Ivănescu, și celor doi copii ai pictorului și poetului Petru Aruștei, Clara și Lucian, pe care i-a crescut după ce bunul său prieten artist a murit, la doar 44 de ani, Cezar Ivănescu a găsit resurse să mergă mai departe, continuându-și opera începută la 18 ani, demarând noi proiecte și fiind victima altor incidente, până în 2008, pe 24 aprilie, după-amiază, când moare suspect, la câteva zile după o intervenție chirurgicală minoră, efectuată la o clinică particulară din Bacău. Pe 29 aprilie 2008 a fost înmormântat la Cimitirul Etrenitatea din Iași, cu onoruri militare.

În cultură, religie sau în viața socială, Cezar Ivănescu s- a manifestat ca un veșnic nemulțumit de tot ce se întâmplă și de direcția în care s-au îndreptat lucrurile. Competitiv ca orice sportiv sau fost sportiv de performanță, nu s-a lăsat doborât de nimeni și nimic, convins fiind că rostul său în literatură este să ducă până la capăt opera începută de Labiș. Din nefericire, nu de puține ori, ripostele sale verbale, răspunsuri exagerate sau imprudente la atacurile virulente ale contemporanilor, au stârnit controverse nejustificate sau au făcut victime colaterale. Creștin fascinat de budism și polemist redutabil, neîngăduitor cu derbedeii, dar blând și mărinimos cu talentele autentice, erudit rafinat, extrem de lucid și hipersensibil, dar lăsat de Dumnezeu pe pământ cu un chip mohorât și urât, care se însenina doar atunci când zâmbea, Cezar Ivănescu a atras în juru-i amici și inamici, care au așteptat momentul prielnic să-i întindă o mână de ajutor sau să-l doboare. Un personaj fabulos, dezvăluit de Viorel Ilișoi în etape succesive, timp de șapte zile memorabile, în care poetul și jurnalistul au purtat discuții intense și revelatoare.

„Noi acuma, la acest final de veac, de mileniu și de eon creștin, trebuie să ne întoarcem pe o curbă ascendentă spre valorile spirituale, pentru că altfel umanitatea este amenințată cu dispariția, cu aneantizarea totală.” (Viorel Ilișoi, Șapte zile cu Cezar Ivănescu, p.378)

Magda Lungu, 05 decembrie 2025

Viorel Ilișoi – Șapte zile cu Cezar Ivănescu

Editura GRI, 2025, 576 pagini

Serie de autor ⊰ «Viorel ILIȘOI»

Tweet