Claudiu Târziu

⧫ Cei 13 care m-au salvat

Trecuseră câteva luni bune din anul acela, în care o pașnică obișnuință se așternuse peste acele zile agitate, care nu îmi dădeau răgaz să îmi așez gândurile la locul lor. Mi-era aproape bine, dar nu de tot, părcă-mi lipsea ceva, dar, oare, ce-mi lipsea? La asta mă gândeam în acea zi în care mă întorceam de la Suceava acasă, la Bacău, într-un microbuz care mai avea puțin și își dădea duhul. Ca și șoferul de altfel care, văzându-mă cum arăt după două zile și o noapte în care dormisem, adunat, vreo cinci ore, s-a uitat la mine cu milă, ca la strănepoată-sa, m-a întrebat unde merg, iar când i-am zis hotărătă că „eu vreau să ajung acasă, la Bacău", a oftat lung și zgomotos, după care mi-a răspuns că și el își dorește din tot sufletul același lucru. După care s-a îndreptat în scaun, și-a făcut o cruce mare și a răsucit cheia în contact.

Pentru că m-am urcat în mașină cam la limită, toate locurile erau deja ocupate, inclusiv cel al șoferului, la care mă uitam din când în când, după ce a ieșit din oraș, să văd dacă n-a fugit cumva pe ușa din față și a lăsat hârbul să meargă singur, pentru că nici nu putea fi vorba la așa de o relicvă de pilot automat. Cum-necum, după vreo zece minute de stat între șofer și ușă, mi-am făcut loc printre călători, valize și sacoșe, și am avansat. Nedormită și neavând unde să mă așez, m-am sprijinit de spătarului unui scaun, cu bărbia așezată milimetric lângă capul unui domn cu o servietă pe care o ținea atât de strâns în brațe, încât m-a fulgerat gândul păcătos că visa la nevastă-sa. Îmi era foame, sete și frig, tărăboanța mergea de parcă ar fi stat, iar în jurul meu, nimeni nu vorbea cu nimeni. Mă dureau picioarele, umerii, gâtul, iar din minut în minut descopeream că mă dor niște oase despre care știam vag că ar fi prin corpul uman.

M-aș fi așezat pe jos, mai bine zis, m-aș fi întins pe jos dacă n-ar fi existat posibilitatea să se ridice vreaun călător și să se împiedice de mine, să se sperie sau, mai rău, să se enerveze și să zbiere, să audă șoferul și să facă infarct, iar drept urmare, să piardă controlul sarcofagului pe roți și să nu mai ajungă nimeni la Bacău. Drept pentru care mi-am mutat greutatea trupului cu tot cu haine de pe piciorul stâng pe piciorul drept și am continuat să admir ceafa proaspăt tunsă a domnului cu servieta neagră. Era lată. Ceafa. Domnul era lung și exagerat de slab și stătea înghesuit între scaune cu tot cu prețioasa sa servietă din care, între timp, a scos o carte. La prima frână bruscă, fiind într-un picior, am zburat cu două scaune mai în față. Din zbor, i-am zâmbit bărbatului cu servietă și carte. N-am căpătat nici măcar o privire. Fără a mă simți ofensată că sunt cu desăvârșire ignorată, am revenit, cu numai doi pași, la locul de pornire.

A urmat a doua frână, următorul zbor și din nou zâmbet, doar că, de această dată, mi-a zâmbit și domnul cu servietă și carte, ba chiar a încercat să mă prindă de haină, dar nu i-a ieșit. La cea de-a treia frână și zborul inerent ne-am zâmbit reciproc și aproape simultan, iar la întoarcerea în locul de start, am știut că devenisem puțin prieteni. Drept pentru care mi-am permis să-mi lungesc gâtul ca struțul peste umărului dumnealui și să citesc din carte. După un singur paragraf nici frânele, nici piesajul nu au mai reușit să-mi convingă privirea să se mute în alt loc decât în carte. Fără doar și fără poate, aveam în fața ochilor, nu un roman de beletristică, ci un document. Drept pentru care m-am lungit și m-am tot păsări-lăți-lungit până când am ajuns la concluzia că este de-a dreptul enervant ca doi oameni să citească în același timp, aceeași carte. Fericită și pe deplin mulțumită că sunt femeie, am profitat din plin de vocea mea subțirică și i-am șoptit domnului, la ureche, să-mi împrumute puțin cartea să o răsfoiesc pe îndelete.

S-a întors înspre mine cu o față de om perplex. Cu buzele întredeschise, ochii măriți, fruntea îngustată și ridicată a amirare și nările lipite, n-a spus nimic, dar mi-a întins cartea. I-am mulțumit în gura mare, am început să citesc și nu mi-a venit să cred ce descopăr între file. Din ce în ce mai inetresată, am intrat în carte cu totul și am ieșit din ea doar în clipa în care domnul cu servietă mi-a șoptit elegant că își vrea cartea înapoi pentru că sala de lectură s-a închis, iar el coboară la prima. Pfuai! Mi-a picat cerul în cap! Nu pentru că bărbatul urma să coboare, ci pentru că urma să coboare însoțiit de cartea mea. Adică a lui. Stăpânindu-mă cu greu să caut soluții fanteziste, inutile în cazul de față, i-am mulțumit domnului cu servietă, ba chiar i-am zâmbit, și i-am dat înapoi cartea în timp ce mă rugam să-i moară microbuzului motorul și să nu mai pornească până ce nu terminam de citit tot capitolul.

Ei bine, independent de voința mea, motorul nu a murit, sarcofagul pe roți nu s-a oprit, iar în stația următoare cartea mea a coborât și dusă a fost, ca un vis întrerupt de alarma deșteptătorului. Trezită brusc, ca dintr-un somn adânc, am uitat de foame, de somn și de frig, am ajuns la Bacău, doar că nu mai eram eu, ci o altă persoană, supărată crunt pe mine pentru că avusesem în mână un document istoric pe care nu credeam că-l voi mai regăsi și reciti vreodată. Întâmplarea - ah, din nou, o întâmplare! -, a făcut ca în următoarele câteva săptămâni să fiu invitată de o prietenă la o lansare de carte, o altă carte din milioanele de cărți publicate anual, dar care, să fim serioși!, nu avea cum să fie cartea mea. Dusă pe gânduri, dar dând din cap aprobator în timp ce o ascultam politicos, dar o urmăream episodic, vorbind despre acea carte și autorul ei, m-am îmbufnat ca un copil cu care mergi să îi cumperi o înghețată luni, dar îi spui că i-o dai să o mânânce joi.

Cu un câr și de restul mârâieli am mers și la acea lansare de carte, dar am tras de timp cât am putut, până ce nu s-a mai putut, și a venit momentul critic, în care urma să mă decid dacă plec pentru totdeauna sau rămân pentru două ore. Am rămas, am intrat în clădirea în care urma să se desfășoare evenimentul, iar lângă intrarea în sală, pe o simplă masă, ce îmi văzură ochii a fost un jamais vu (niciodată văzut), taman opusul unui intens deja-vu (văzut deja), care m-a cutremurat până în măduva oaselor. Prea bulversată pentru a fi pe deplin încântată, dar curioasă, am întins totuși mâna și am atins un teanc de cărți din mult râvnita carte din care citisem în microbuzul de Suceava și pe care o căutasem cu disperarea celui care caută acul în carul cu fân. După ce am cumpărat un exemplar și mi-am mai revenit cât de cât, am intrat în sală cu un zâmbet imens, de parcă primisem o diplomă însoțită de un premiu substanțial sau tocmai fusesem anunțată că un scriitor celebru a scris o carte special pentru mine.

Alcătuită din interviuri, dialoguri, articole publicate în reviste renumite, câteva dintre cele mai de impact documentare românești și evocări inedite, toate cu și despre 13 personalități exemplare, cartea-document Cei 13 care m-au salvat ne invită să facem cunoștință cu o generație interbelică mai puțin cunoscută sau aruncată în uitare, dar care ar putea fi un model pentru următoarele generații. Cei 13 mărturisitori ai istoriei veacului lor, recunoscuți de Claudiu Târziu drept salvatori ai propriului suflet, o parte încă în viață deși ajunși la vârste înaintate, dar cei mai mulți trecuți la cele sfinte, se înșiră-te mărgărite în filele de carte în ordinea în care i-au fost date autorului o serie de întâniri memorabile: Petru C. Baciu («Lupul cu inimă bună»), Petru Velescu («Îngerul contabil»), Gheorghe Grigoraș («Un erou fără astîmpăr»), Ioan Belciu («Amfitrionul proscrișilor»), Virgil Velescu («Un profil de stoic»), Marcel Petrișor («Prietenie pe viață și pe moarte»), Avva Iustin Pârvu («Un sfînt al închisorilor»), Neculai Popa – cel de la Los Angeles («Un elev la școala «bandiților»), Părintele Gheorghe Calciu («Dușmanul personal al lui Ceaușescu»), Demostene Andronescu («Poezia ca rugăciune»), Ion Gavrilă Ogoranu («Un voievod al rezistenței anticomuniste»), Vlădica Bartolomeu Valeriu Anania («Leul Ardealului»), și Vasile-Jacques Iamandi («Un boier al românismului»). Întregită cu o Addenda și note de subsol lămuritoare, cartea-document așează oamenii în centru și țese de jur-împrejurul lor contextul social-politic și istoric, imperfect desigur, care le-a oferit o libertate aparentă sau i-a pedepsit cu ani grei de detenție pentru faptele și crezurile lor.

Magda Lungu, 05 noiembrie 2021

Claudiu Târziu - Cei 13 care m-au salvat

Editura ROST, 2018, 244 pagini

Tweet