⧫ Ochi-de-pisică
Ajunsă la mijlocul vieții și îndeajuns de celebră încât să stârnească invidia, dar nu suficient de celebră încât să-i trimită pe toți acolo unde l-a trimis domnul Cioran pe domnul Camus, pictorul canadian Elaine Risley simte că îi lipsește ceva, iar pentru a afla ce anume, se întoarce în orașul copilăriei, Toronto, locul în care a avut parte de prietenia specială a unui trio de fete, dar și unde a avut de suportat oribilele chinuri ale bullying-ului, un șir de agresiuni fizice și psihice repetate, care au marcat-o atât de profund, încât o mai bântuie deși au trecut de atunci câteva decenii.
Hai-hui pe șosele de când s-au cunoscut, cei doi soți Risley și-au continuat drumețiile prin țară și după venirea pe lume a celor doi copii, oferindu-le celor mici o viață plină de aventuri, dar lipsită de rutina odihnitoare de care ar fi avut o mai mare nevoie. Stephen, primul născut, s-a adaptat din mers trecerilor de la stabilitatea oferită de locuința familiei la perioada de hoinăreală, dar Elaine cea visătoare și dornică de prietenia fetelor de vârste apropiate a suferit îngrozitor ori de câte ori a fost nevoită să plece de acasă. A opta aniversare, de exemplu, a petrecut-o într-un motel, iar cadoul primit din partea familiei, un aparat de fotografiat Brownie, n-a compensat nici pe departe o onomastică cu baloane, tort și copii gălăgioși.
Datorită acestor plecări frecvente, nici cu educația lucrurile nu stăteau foarte bine, ambii copii lipsind cu lunile de la școală și învățând, în particular, doar lecțiile preferate, predate de mamă după niște manuale vechi, neactualizate. Chiar și așa, Elaine s-a simțit fermecată de poveștile din culegerile școlare, iar plăcerea de a desena cu creioane colorate pur și simplu o hipnotiza, făcând-o să uite de plictiseală, de trecerea timpului, de corvezile treburilor gospodărești sau de lipsa alimentelor și a hainelor trebuincioase. Uimiți de dorința fetiței de a merge la școală, părinții se stabilesc într-un final în Toronto unde, de această dată, în loc să închirieze o casă, o cumpără.
Situată mai degrabă în câmp decât pe o stradă a orașului, casa pătrățoasă, din cărămidă galbenă, neterminată și nefinisitată îi produce lui Elain o senzație stranie. Pe de o parte, ceva îi spune că a ajuns acasă, iar pe de altă parte, lipsa confortului și toată mizeria de prin cotloane o duce cu gândul că era mult mai bine pe drum, în fosta viață neancorată și nepermanentă. Fără să-i treacă prin minte ce are în cap copila mai mică, tatăl Elainei trudește zi de zi, în timpul liber, până când casa la fel de galbenă pe dinafară începe să arate, pe dinăuntru, a casă. O schimbare la fel de vizibilă pentru Elaine, nu și pentru Stephen, are loc în comportamentul părinților.
Mama renunță la hainele lălâi, înlocuindu-le cu fuste și rochii asortate cu pantofi cu cataramă, iar tatăl, profesor universitar după ce-a fost ani întregi cercetător al insectelor de pădure, cu muncă de teren, poartă costum, cămăși albe și cravate în locul pulovărelor slinoase și a pantalonilor scorțoși și roși în genunchi de la atâta purtat. Pasionată nu neapărat de insecte, cât mai degrabă de planșe și desene, Elaine urmărește cu interes lucrările studenților aduse de profesor acasă și își vizitează părintele la facultate, unde este încântată de laboratoarele spațioase, cu table gigantice, microscoape și lamele cu aripi de fluture, viermi secționați sau alte preparate.
Școala la care sunt încriși cei doi copii se numește Queen Mary Public School și este cam departe de casa galbenă. Aici, în clădirea cea veche și înaltă, din cărămidă de culoarea ficatului, se împrietenește cu Carol Campbell, singura colegă care vine la școală cu autobuzul, apoi cu Grace Smeath, prietena cu un an mai mare, mai înaltă decât Carol și pistruiată, iar peste patru luni, timp în care a fost plecată, cu părinții, la o exploatare forestieră din sud, și cu Cordelia, o puștoaică băiețoasă, cu două surori mai mari, privenită dintr-o familie cu servitori și pretenții, ageră la minte și îndrăzneață, care devine liderul grupului de fete și capul răutăților a căror țintă este nevinovata Elaine.
Dornică să fie acceptată în grup și dependentă de atenția trioului de fete, Elaine intră în fel de fel de jocuri inventate de Cordelia, aparent nevinovate, pe care nu le înțelege și din care iese umilită, speriată și înlăcrimată. De frică să nu le piardă, nu spune nimic acasă, nici părinților, nici fratelui mai mare, care descoperă comportamentul aberant al trioului atunci când Elaine, obligată de Cordelia să intre în apele înghețate ale unui pârâu pentru a-și recupera căciulița aruncată de pe pod, este găsită fără suflare, în pragul hipotermiei, înlemnită de frig și de spaimă. După două zile de stat acasă doar cu mama, în care a refuzat să povestească cine a îndemnat-o să coboare în râpă, Elaine înțelege, după doi de bullying neîntrerupt, că trioul format din Carol, Grace și Cordelia, nu-i face bine și renunță la prietenia colegelor.
Cuminte, studioasă și talentată la desen, pășește pe urmele tatălui zoolog până la terminarea liceului, când își dă seama că pictura și nu zoologia, este ceea ce își dorește de fapt. Studentă la Colegiul de Artă din Toronto, în timp ce Cordelia a fost exmatriculată de la St. Sebastian 's, o școală particulară de fete, și nevoită să se întoarcă acasă, după care a rămas repetentă, pentru ca mai apoi, an de an, să se piardă de tot, ajungând o ruină, Elaine învață pictura, se îndrăgostește de Josef Hrbik, profesorul care predă cursul „Desen depă Natură”, este trădată, rămâne însărcinată cu un coleg de facultate și se căsătorește cu el, la repezeală și de dragul copilului nenăscut, dar nu reușește nicicum să scape de obsedanta imagine a fostei prietene.
Abia după ce-și pierde fratele, aruncat de teroriști din avion, se căsătorește din nou și pe lângă Sarah, mai aduce pe lume un copil, imaginea Cordeliei se stabilizează în mintea ei și rămâne modelul unui comportament „așa nu”. De frică să nu fie Cordelia, Elain o pictează, nemurind-o într-un tabloul grotesc, care o scoate din anonimat și îi aduce laude exagerate, dar și comentarii acide din partea criticilor de artă care încearcă să descopere ce se ascunde în spatele compoziției. Din ce în ce mai celebră an după an, dar nevindecată pe deplin de Cordelia, Elain se mai întâlnește de căteva ori cu prietena din copilărie doar pentru a constata, cu stupoare, că fosta amică are mințile atât de împrăștiate, încât nu reușește să-și găsească un drum de urmat în viață.
Ajunsă la mijlocul vieții, liber-profesionistă, cu expoziții în țară, ziariști care o curtează pentru un interviu exclusivist și invitată la fel de fel de petreceri cu ștaif, Elain are în permanență impresia că îi lipsește ceva, iar pentru a afla ce anume, atunci când este invitată să-și expună tablourile la galeriile din Toronto, se întoarce în orașul copilăriei, se urcă pe podul de deasupra râpei în care era să moară înghețată, revede întregul film al unei vieți trăite în umbra Cordeliei și își ia rămas bun de la fosta obsesie, înțelegând, mai bine mai târziu decât niciodată, că nu Cordelia îi lipsește, ci o prietenie sinceră și de lungă durată cu o fată alături de care ar fi putut îmbătrâni fără păreri de rău, și de ce nu, chicoti dezinhibat, de dragul vremurilor de altădată.
„Uneori, când am bila la mine, pot vedea așa cum vede ea. Văd oamenii mișcându-se ca niște strălucitoare păpuși animate, îi văd deschizând și închizând gurile, fără să se audă vreun cuvânt. Le pot contempla formele și dimensiunile, culorile, fără să simt vreo emoție. Sunt vie numai în ochii mei.” (Margaret Atwood, Ochi-de-pisică, p.177)
Magda Lungu, 17 august 2019
Margaret Atwood – Ochi-de-pisică
Editura Polirom, 2014, 616 pagini
Traducere din limba engleză de Virgil Stanciu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu