⧫ Hotel Universal
Se spune că, Hotelul Universal din centrul Bucureștiul, de pe strada Gabroveni, numărul 12, ar fi avut mai multe vieți. Ars de câteva ori și reconstruit de fiecare dată altfel, hotelul cu pivnițe stranii, cotloane încurcate și camere minuscule, câte una la fiecare etaj, care se deschideau cu o singură cheie, a supraviețuit oamenilor și vremurilor până la începul anilor 1990, când a devenit cămin studențesc. Nimerită, din întâmplare, la negocierile de noapte dintre putere și Liga Studenților din Universitate, Maia s-a ales cu o mansardă adăugată fostului han al lui Teodoraki prin anii 1970. De trei ori strănepoata Radei, fata de aur adusă de Vasile Capșa la București după dezastrul din Crimeea, somnambula Maia scrie și rescrie epopeea familială pe care i-a povestit-o bunică-sa ani de-a rândul, evadând printre rânduri din prezentul boem al studenților căminari din Universal.
Căzut ca un bolovan pe prispa casei mici de la marginea satului Topoli, după ce a fost cărat în spate de Costache, Vasile Capșa nu și-a mai revenit niciodată după dezastrul din Crimeea. Își pierduse toată averea, scăpase cu viață, dar devenise un bărbat veșnic trist și obosit pe care nu-l fericea decât descoperirea unei noi rețete de baclavale, sarailii sau alte zaharicale pe placul clientelei mai ales feminine. După ce și-a revenit în simțiri, cu ajutorul fierturilor vindecătoare ale Radei, Vasile a plecat la București cu tot cu singura fată a lui Niculae din Topoli, iar la începutul anului 1852 a făcut din cofetăria „La doi frați” un paradis al ciocolatei. Cu toate că gurile rele ar fi jurat că bulgăroaia ce 21 de ani și Capșa sunt ibovnici, mai ales că omul celor 300 de arome îi închiriase Radei o cameră la ultimul etaj în hotelul lui Teodoraki, singurul lucru care îi unea pe cei doi tineri erau afacerile. Doftoroie și gospodină desăvârșită, Rada mai moștenise de la maică-sa, tot Rada, pe lângă fierturile miraculoase, o rețetă secretă de dulceață de trandafiri pe care a lăsat-o fiică-sii, tot Rada, care la rândul ei a lăsat-o Mariei, bunica Maiei.
Crescută într-o oraș mic din Ardeal printre petale, borcane și poveștile bunică-sii despre Vasile Capșa și Rada lui de aur, Maia a plecat la București dintr-un impuls pe care soră-sa, Sorina, l-a etichetat drept nebunie și pe care nici ea nu l-a înțeles. De câteva zile începuse revolta studenților împotriva regimului comunist de dinainte de 1989, vuiau televizoarele și aparatele de radio, toată lume era agitată, iar Maia, urcată în rapidul cu desăvârșire gol, a ajuns în capitală aproape înghețată. A stat prostită în gară, mirându-se de cât era de pustie, câteva minute bune, apoi a luat metroul până la Universitate, iar pestre zile, printr-o potrivire care nu avea nimic mistic, a primit o cameră în hotelul trandformat peste noapte în cîmin studențesc, în care de trei ori străbunică-sa Rada a fost adusă de Vasile Capșa în urmă cu o sută de ani. După aproape un an, Maia a intrat prima dată în bisericuța veche de lângă „Carul cu bere”, locul pe care toate femeile din familie, de la Rada încoace, îl preferau duminicile și în zilele de sărbătoare, și tot atunci a început să-i cunoscă pe studenții care o tot chemau ba să le facă injecțiii, ba să-i panseze, ba să o întrebe de medicamentul potrivit pentru a calma o migrenă sâcâitoare sau o agasantă durere de gât.
Studentă la Litere după ce terminase un liceu sanitar, ea însăși născută cu o eczemă enormă pe spate, Maia n-a refuzat pe nimeni cunoscut sau necunoscut, dar cea mai mare surpriză a fost Pavel Dreptu, profesorul de greacă veche sărit nițel de pe fix, căminar ca și ea, care s-a aruncat sau a fost aruncat de pe balcon în noaptea groazei, care a precedat închiderea Universalului. Interogată de polițiști și sfătuită de colegi să se adreseze unui psiholog, somnambulă și incapabilă să se exprime decât în scris, Maia încearcă cu disperare să reconstituie, în manuscris, atât epopea sa familială cât și legătura cu profesorul de greacă veche, convinsă fiind că și-a dorit atât de mult ca el să moară, încât l-a ucis în mintea sa. Când ficțiune autobiografică, când reconstituirea zbuciumatei perioade istorice din jurul anilor 1990, romanul unui secol dispărut, reîntregit din amintirile unei copile și corespondența rămasă, este uluitor prin faptul că poveștile sunt transmisă, prin viu grai sau în scris, din generație în generație, ca și boala de piele ereditară, doar femeilor, fiice, nepoate sau strănepoate ale Radei, prietena bulgăroaică, nicidecum soția sau măcar amanta legendarului om de afaceri Vasile Capșa.
„Se spunea că în Universal timpul nu trecea ca în afara lui, oamenii se schimbau imperceptibil și nu îmbătrâneau, mai mult ca prezentul fiind – poate chiar din cauza promiscuității de nenumărate feluri, cum zicea profesorul de greacă veche – singura vreme posibilă.” (Simona Sora, Hotel Universal, p.98)
Magda Lungu, 17 mai 2019
Simona Sora – Hotel Universal
Editura Polirom, 2013, 276 pagini
Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu