⧫ Ouăle fatale * Diavoliada
Scurte și intense, cele două povestiri fantastice reunite în acest volum, Ouăle fatale și Diavoliada, satirizează prima, eșecurile științei atunci când este folosită fără discernământ, iar ce-a de-a doua, aberațiile birocratice ale unui sistem labirintic și incompetent.
Pasionat până la obsesie de zoologie, embriologie, anatomie, botanică și geografia, profesorul Vladimir Ipatievici Persikov nu citea ziare, nu mergea la teatru și aproape că nu discuta nimic în afara domeniillor sale de interes. Părăsit de soția care fugise cu un tenor de la operă pentru că nu mai suporta broscoii, profesorul nu se mai recăsătorise și cum copii nu avea, își petrecea majoritatea timpului în laboratorul de la institut, unde studia și experimenta înmultțirea accelerată a reptilelor. În decembrie 1926, după publicarea broșurii Cu privire la înmulțirea tritonilor, Persikov a deveniti cunoscut printre oamenii de știință și celebru în întreaga lume un an mai târziu, după publicarea volumului Embriologia pipidelor, a broaștelor râioase și comune, tradus în 6 limbi, inclusiv în japoneză. Apoi s-a întâmplat grozăvia.
Descoperind la microscop că într-o minusculă pată de lumină roșiatică, amiobele care păreau inerte începuseră să se trezească la viață și să se înmulțească frenetic, profesorul Persikov, ajutat de asistentul său, Piotr Stepanovici Ivanov, a construit mai multe incubatoare ultraperformante și a comandat ouă de șarpe și de struț pentru a se convinge de că raza vieții chiar are efectul descoperit din întâmplare. În timp ce profesorul își vedea de experimentele sale, în țară începuseră să moară găinile, dar una, două, ci zeci, ba chiar sute de găini. Alarmați că nu vor mai avea carne și oră, fermierii au cerut ajutor statului, iar statul, informat că biologul și-a construit incubatoare pentru studierea reptilelor, i-a confiscat aparatura și a trimis-o în gubernia Smolensk, pentru a da o mână de ajutor fermierilor disperați că nu vor mai avea cu ce să-și hrănească familiile.
Deși i-a avertizat pe fermieri că cercetările sale sunt strict pentru laborator, că știința nu este teren de joacă pentru amatori și că, nesupravegheate, experimentele de orice fel pot fi periculoase, profesorul a fost copleșit de mulțimea găinarilor și a jurnaliștilor veniți la institut pentru a-l convinge că incubatoarele sale sunt singura soluție care poate salva țara de foamete. La scurt timp după ce aparatele au fost trimise fermierilor, dintr-o încurcătură birocratică, comanda cu ouăle de găină este expediată la institut, în Moscova, iar comanda profesorului cu ouă de șarpe și de struț ajunge la sovhov. Introduse de fermieri în incubatoarele de creștere accelerată ale institutului, ouăle de reptilă și de struț foarte repede la maturitate, iar din ies struți gigantic și anaconda uriașe, care înghit de-a valma oameni și animale, stârnind panica în rândul fermierilor și groaza.
Imposibil de stârpit cu gaze toxice, reptilele iau cu asalt capitala și ar fi urmat un măcel cumplit dacă un ger nemaipomenit, de minus 18 grade, care a ținut trei zile, nu ar fi distrus ouăle ciudate, embrionii dunăuntrul lor și puzderia de anaconde care viermuia din toate direcțiile către Moscova. Baricadat în institut împreună cu Pankrat, un paznic tânăr și devorat profesorului, Persikov a urmărit toată grozăvia, uluit de întorsătura lucrurilor, dar nu a mai apucat să vadă și deznodământul catastrofei. Înnebunită de spaima miilor de șerpi veninoși, gloata moscovită a dat buzna în cabinetul biologului și l-a asasinat înainte ca profesorul să înțeleagă ce i se întâmplă. La fel de nevinovat ca savantul, Pankrat a fost și el victima gloatei turbate de frica reptilelor uriașe.
În ce-a doua nuvelă, kafkiană, Diavoliada, Korotkov, un birocrat mărunt și umil, își pierde actele și dosarul de angajare. Disperat să demonstreze cine este și să nu rămână fără loc de muncă, Korotkov este purtat printr-un labirint birocratic în care întâlnește oameni care, pe lângă faptul că nu îl ajută să-și recapete identitatea, îl mai și încurcă într-adins, aducându-l într-o stare de disperare în care ajunge să creadă că e mai bună moartea decât o viață zbuciumată, trăită în dezonoare.
„Toc… toc… toc… se auzea când într-un ou, când în altul, din cele aflate în primul aparat. Într-adevăr, tabloul nașterii unei vieți noi din coaja translucidă era într-atât de interesant, încât întreaga adunare petrecu încă multă vreme șezând pe lăzi goale răsturnate și privind ouăle care se cloceau în lumina roșiatică.” (Mihail Bulgakov, Ouăle fatale * Diavoliadap.67)
Magda Lungu, 23 februarie 2018
Mihail Bulgakov – Ouăle fatale * Diavoliada
Editura Polirom, 2011, 144 pagini
Traducere din limba rusă de Tatiana Nicolescu, Izolda Vîrsta
Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu