⧫ și fumul se ridica la cer
Desfășurat ca un evantai de-a lungul a patru generații, și fumul se ridica la cer urmărește destinul unei familii care încearcă să se vindece de trecut pentru a-și putea trăi prezentul așa cum se cuvine. Bântuiți de amintirile dureroase ale unui bunic care a lăsat în urmă un caiet blestemat, urmașii bărbatului care a supraviețuit unui lagăr și unui război, dar a trăit nefericit până la capătul vieții, se luptă cu propriile neputințe, altele decât spaimele și însingurarea bunicului, și reușind, în cele din urmă, să se împace cu destinul, când drept, când nedrept, care le-a fost hărăzit.
Orfan de tată de la zece ani și singur pe lume, după ce mama, îmbătrânită de frici și de griji, a fost răpusă de boală, bunicul a fost luat de suflet de un om dintr-un sat dobrogean și dus la cazarmă, la Murfatlar. Copil de trupă, elev la școala militară, apoi sublocotenent trimis pe front în 1941, la Odessa, a văzut atâta durere, nebunie și moarte încât s-a apucat de fumat ca să uite și să poată merge mai departe. Om bun cu soldații, subordonat maiorului Viziru fără de care n-ar fi supraviețuit în lagărul de la Mânăstârca, după terminarea războiului, bunicul s-a însurat cu Maria Magdalena, sora mai mică a fostului comandant, o copilă plăpândă de 20 de ani, de o frumusețe aparte, care l-a lăsat văduv după ce l-a adus pe lume pe Paul. Pietrificat după moartea Magdei și cu un bebeluș de crescut, bunicul s-a uzolat în satul în care s-a născut, să uite, și tot cu ajutorul lui Viziru, a fost numit învățător, apoi director de școală. Ursuz și taciturn, a renovat școala, a ridicat o sală de sport, o grădiniță cu program prelungit și o cantină, a asfaltat drumul și a tras curent electric, devenind un om respectat, dar de însurat, nu s-a mai însurat.
Orfan de mamă și băiatul domnului director, Paul a crescut cu bunicul și țața Tinca, înlocuind treptat poveștile dădacei cu cărțile pe care de mic le-a adorat. Cuminte și bun la învățătură, după terminarea liceului, a intrat la Litere și în presă, publicând la 20 de ani primul articol, iar când și-a văzut numele scris în jocul paginii, a simțit că a cucerit lumea. În ultimul an de facultate, profesorul de literatură interbelică i-a propus să intre în redacția revistei la care lucra și unde s-a și angajat după lucrarea de diplomă. La 22 de ani a cunoscut-o pe Irina, studentă în anul al treilea la Filologie, după care l-a pierdut pe bătrân, dar n-a fost disperat pentru că imediat s-a născut Iancu, iar după povestea încâlcită cu Mircea Viziru, Irina, p carte, o cronică, gelozia și toate celelelate, a apărut pe lume și Diana, micuța răsfățată. Profesor la Institutul Pedagogic din Constanța după terminarea facultății, cronicar în revista „Tomis” și scriitor cunoscut în județ până în anii 1990, șase ani mai târziu, în 1996, Paul Zlot a purtat un dialog pe scena teatrului cu Umberto Eco, un moment de maximă glorie, care a stârnit vâlvă printre jurnaliști și l-a ridicat în ochii universitarilor. După o carieră nepătată și dreaptă, Paul a ieșit la pensie, după care s-a blazat, lăsând în seama Irinei grijile casei și ale celor doi copii transformați peste noapte în oameni mari.
Talentată la pictură, Diana și-ar fi dorit o carieră și o nototietate, dar s-a îndrăgostit de Sergiu, un coleg de facultate care a părăsit-o fără nicio explicație și s-a căsătorit cu Robert, un om de afaceri anost și enervant, pe care a încercat să-l iubească de dragul celor trei copii comuni și al luxului de care era conștientă, dar pe care nu l-a apreciat niciodată. Opus soră-sii, artista familiei Zlot, Iancu și-a ales o carieră de reporter de teren. Îndrăgostit în liceu de Mara cea născută să răzbată și mai mereu plecat în infern, în Iran, Afganistan, Cecenia, în Caucazul de Nord, Yemen, Siria, Liban sau Cecenia, Iancu s-a întors casă, în țară, de fiecare dată, pentru femeia care l-a făcut fericit și tată, dar pe care n-a reușit să o înțeleagă sau s-a fericească. La fel de nefericit în viața personală ca soră-sa Diana, Iancu a sperat până-n ultima clipă că va îmbătrâni lângă Mara, dar iubita sa de-o viață a avut alte planuri. Mult mai aproape de bunic decât restul familiei, jurnalistul a simțit pe pielea lui ce înseamnă războiul, captivitatea într-o grotă ca o carceră și pierderea femeii fără de care nu poți respira. Știind din copilărie de caietul cu amintiri al bunicului, spre deosebire de Paul care l-a găsit la jumătatea vieții, Iancu pornește la drum cu nădejdea că a ales să facă ce i se potrivește cel mai bine.
Multă, este enorm de multă suferință, tăcere și însingurare în acest roman profund și provocator, care pornește de hăt departe, de la frontul de răsărit și Holocaust, însoțește un reporter de teren în zonele conflictuale și se termină cu dramele atât de umane ale zilelor noastre. Aspru cu greșelile marii istorii și micilor caractere, Bogdan Crețu nu s-a ferit de cuvinte, dimpotrivă, a subliniat ororile războiul și neputințele omenești cu scene tari, amănunțite, care mi-au dat senzația că mă aflu acolo, printre personaje, și asist la suferințele lor. La polul opus grozăviilor, bunătatea, purtând chipul țaței Tinca sau al lipoveanului Simion Saladuc, vine să ne arate că, atâta timp cât mai există iertare și blândețe, mai avem o șansă, nu este totul pierdut.
„Există și morți vii. Și vii morți. Oameni în care moartea deja lucrează și e doar o chestiune de timp, scurt, până se duc dincolo. Mai mult morți decât vii, oricum. Oameni care au ieșit din calculele tuturor. Oameni aproape ignorați pentru că nu mai trăiesc în prezent. Prezența lor pare cumva indecentă.” (Bogdan Crețu, și fumul se ridica la cer, p.30)
Magda Lungu, 18 iulie 2026
Bogdan Crețu – și fumul se ridica la cer
Editura Polirom, 2026, 536 pagini, colecția „Ego Proză”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu