***

⧫ Poeți de pe vremea lui Eminescu

Poeții antologați în acest volum au fost membri ai societății literare Junimea, contemporani cu Eminescu. O parte dintre ei au izbutit să străbată veacurile și au ajuns până în zilele noastre, salvați din anonimat de poetul cu și-au amestecat pașii, numele sau versurile. Cealaltă parte, mai puțin norocoasă dintr-un capriciu al destinului, s-a poticnit la răspântiile epocilor si a rătăcit drumul către neuitare. Și unii, și alții, poeți pe vremea lui Eminescu și junimiști, au trăit, au simțit mult, au creat o operă cu care au bătut la porțile nemuririi și au murit lăsând în urma lor ceva. Scoțând din anonimat numele și creația acestor poeți junimiști, antologia de față ne invită să aruncăm o privire în atelierul acestei grupări literare, pentru a înțelege mai bine ambientul în care a prins contur, apoi s-a impus, opera eminesciană

Anton Naum (1829-1917), poetul veteran, a debutat în literatură la 41 de ani (1872), aparținând, ca direcție literară, ultimilor reprezentanți ai clasicismului pur. Inspirat de versurile poeților greci, latini, francezi și de neclasicul, la vremea respecitivă, Eminescu, Anton Naum a rămas fidel, întreaga viață, idolilor pe care i-a studiat în tinerețe, la Facultatea de Litere de la College de France, Paris. Este prezent în antologie cu două poeme Ideal și Elegie, din care am extras o întrebare retorică; Noi veniții de pe urmă printre tinerele nații,/ La ospățul nemuririi cînd ne veți încorona?.

Vasile Pogor (1833-1906) a fost unul dintre cei cinci întemeietori ai Junimii, ocupându-se mai mult de activitatea revistei și mai puțin de publicarea poemelor proprii. De la Vasile Pogor ne-au rămas nouă poezii originale dintre care am remarcat într-un sonet patru versuri sensibile: E crud să plîngi acolo unde rîdeai odată,/ Cu jale să-ntorci capul de la un chip iubit./ Să vezi cum în otravă dulceața e schimbată/ În ochiul cel din care amorul a lipsit.

Ioan Ianov (1834-1903) a scris poezii în stil popular, vesele, cu ritm de strigătură, intepretate la vremea respectivă de actori dramatici de prestigiu, dar care, deși s-au bucurat de oarece notorietate, au fost repede uitate. Nicolae Nicoleanu (1835-1871), prieten bun cu Maiorescu, a murit tânăr, la treizeci și ceva de ani, anulând opera poetului Nicoleanu, considerat de C. Săteanu un premergător al lui Eminescu, nu neapărat prin profunzimea stihurilor, ci mai degrabă prin boala de nervi care i-a scurtat viața.

Nicolai Skelitti (1837-1872), ofițer cu o carieră scurtă și poet până la boala care i-a zdruncinat creierii, a fost pasionat de literatura germană din a tradus și s-a inspirat în poemele sale când timide, wertheriene, când pătimașe, cu strigăte ostășești. Nicolae Gane (1838-1916) este îndeobște cunoscut ca nuvelist și mai puțin ca traducător al Infernului lui Dante sau ca poet. Dimitrie Petrino (1838-1878), un scriitor controversat și dușmanul declarat al romanticului Eminescu, a fost poetul unui singur sentiment, moartea soției sale, Victoria, fiind, pare-se, cauza tuturor răutăților scornite de vanitosul bucovinean.

Theodor Șerbănescu (1839-1901), ofițer de geniu și poet, a dedicat versuri exaltate cunoscuților și cunoscutelor, o parte dintre poeziile sale fiind atât de appreciate de public, încât au fost puse pe muzică și transformate în romanțe. Samson Bodnărescu (1840-1902), prieten cu Eminescu și cu Pompiliu, a intrat în istoria literaturii ca dramaturg deși a scris nuvele, proze și poezii la început săltărețe și energice, apoi din ce în ce mai potolite și mai bine gândite. Mihai de Bonacchi (1842-1898) nu apare în Albumul Junimii, dar a existat și a publicat, se zice, cincizeci de poezii în Convorbiri literare.

Iacob Negruzzi (1842-1932), secretarul junimist și redactorul revistei conservatoare, a publicat memorialistică, proză și poezii monocrome, șterse sau lipsite de culoare, Idei și maxime , Satire, Balade și Epistole, dar a rămas în istoria literaturii ca descoperitorul lui Eminescu, împreună cu Iosif Vulcan, și principalul susținător al ideilor maioresciene, pe care tot el le punea în practică. Ioan Pop-Florentin (1843-1936) s-a ocupat intens de filosofie și estetică, scriind manuale și lucrări științifice, ddar și nuvele, romane istorice și o epopee națională, Ștefaniada, interminabilă și la fel de tristă ca opisul cu meritele autorului de la finalul volumului.

Ștefan Vârgolici (1843-1897), critic literar și traducător, a scris poezie cu tentă alecsandrină și bolintineană. Mihail D. Cornea (1844-1901), un sentimental, a făcut furori la cenaclurile junimiste cu poeziile sale pe care compozitorii acelor vremuri le-au pus imediat pe muzică pentru a putea fi cântate de lăutari. Nicolae Beldiceanu (1844-1896), arheolog, a scris dramă și satiră și este recunoscut de cercetători ca întâiul preocupat de dezvoltarea versului polifonic. Miron Pompiliu (1848-1897), un neobosit culegător de folclor și prieten bun cu Eminescu, a scris versuri originale, picturale și sonore, dar inegale și inspirate, nu toate, din lirica eminesciană.

Dumitru C. Ollănescu-Ascanio (1849-1908), traducător, a scris proză, cronici de teatru și o poezie fluentă, adunată într-un singur volum intitulat Poesii (1878-1898). Veronica Micle (1850-1889), poeta care s-a născut în același an cu Eminescu, pe 22 aprilie, a murit în același an cu poetul, pe 3 august, a intuit înaintea multor exegeți genialitatea eminesciană și a iubit cu disperare bărbatul, dar a scris și poeme de dragoste, inevitabil comparate cu cele ale iubitului și din această cauză desconsiderate, deși, dacă privim cu atenție tabloul junimist, zărim o singură prezență feminină, idilică, deloc procupată să o concureze.

Matilda Cugler-Poni (1851-1931) a debutat la 16 ani (1867), a publicat poezie și proză în revistele vremii, creația sa a fost apreciată de contemporani, doar că timpul a temperat elogiile generoase, păstrând doar câteva aprecieri indulgente, citite în cercuri restrânse. Ioan S. Nenițescu (1854-1901), un paradox supraevaluat, strecurat în manualele școlare cu poemele Țara mea și Pui de lei, cele două campioane ale cărților de citire. Nicolae Volenti (1857-1910), traducător și poet, a scris poezioare lirice (I. Negruzzi) și pasteluri alecsandrine, calme și fără zbuciumări deșarte.

Lâsând deoparte ideile preconcepute și, după primul paragraf, și versurile poeților de pe vremea lui Eminescu, am parcurs antologia de față cu interes și o avidă curiozitate, stârnită de biografia și comentariile critice ale eminentului critic și istoric literar Eugen Lungu, care preced producția lirică a junimiștilor secolului al nouăsprezecelea. Postalecsandrieni sau preeminescieni, cu câteva excepții, alunecând naiv sau dezinvolt către unul dintre cei doi uriași ai literaturii, este neîndoielnic faptul că poeții au intuit corect capetele, cele de două terminale, destinațiile la care ar fi vrut să ajungă. Luați în ansamblu, așa stângaci, ridicoli sau naivi cum par, ei au trasat pe harta literaturii direcția și drumul de parcurs, dar cel mai bun și singurul câștigător a fost Eminescu.

Magda Lungu, 17 ianuarie 2025

*** – Poeți de pe vremea lui Eminescu

Editura Cartier, 2016, 634 pagini

Tweet