William Shakespeare

⧫ Sonete

Scrise în jurul vârstei de 30 de ani, în perioada 1592 – 1598, ca și majoritatea pieselor de teatru, cele 154 de sonete ale poetului și dramaturgului englez William Shakespeare (23.04.1564 – 23.04.1616), deși sunt adresate sau dedicate unui prieten, naturii, timpului, unor doamne sau zeului pitic Amor (Cupidon sau Eros), vorbesc în versuri despre disperările, speranțele și pasiunile noastre, indiferent de secolul în care ne-am născut. Această particularitate a sonetelor, împreună cu expresivitatea și, muzicalitatea versurilor și cu profunzimea mesajului transmis formează o poartă de acces către Anglia secolului al șaisprezecelea prin care Shakespeare aleargă către aici și acum. Însoțit, firește, de Romeo Montague și Julieta lui, cei doi îndrăgostiți nefericiți despărțiți de ura ucigașă a familiilor rivale.

Primele sonete, cele dedicate unui tânăr chipeș, sunt o explozie de trăiri. S-a speculat mult pe seama acestor sonete dedicate unui necunoscut de către un poet căsătorit de foarte tânăr, de la 18 ani, cu o femeie cu opt mai mare decât el. Mister încă neelucidat. Nu știm cine a fost acest prieten special, dar știm, din versuri, că era în floare-acum,și de o frumusețe răpitoare. Extaziat de farmecul acestui bărbat, pe care îl asemuiește unei zile de vară, dar înfricoșat de curgerea inevitabilă a timpului și de îmbătrânirea care-i va ofili trupul și chipul, poetul îl îndeamnă să lase deoparte singurătatea și orice alte preocupări ar avea și să se căsătorească, pentru a putea renaște în fii și nepoți. Pictează-te chiar tu, fugind de oră:/ În trup de prunc, o pânză te imploră. (XVI) Această sugestie pitorească, cu trimitere la arta culorilor, o artă tare dragă poetului, este rodul gândirii sale în imagini.

Pictural prin excelență, și înainte de a-l cunoaște pe tânărul chipeș, și după ce acesta îi devine rival în dragoste, Shakespeare pictează în cuvinte o stare, un instantaneu sau un crâmpei din natură, compunând sonete-tablouri care formează împreună o galerie splendidă de artă. Migălite la fel de răbdător pentru că sonetele respectă o formă rigidă, care nu limitează, ba dimpotrivă, intensifică mesajul poetic, după despărțirea de tânărul fermecător și de iubita sa de-atunci, care l-a părăsit, sedusă de acesta, Shakespeare își plânge deznădejdea în versuri fără cusur. Te pierd, o pierd, ferice dar de voi/ Că v-ași găsit! Câștigul e-ndoit/ Iubire-având din mine amândoi,/ Cât eu rămân de chin blagoslovit.. (XLII) Gelos și umilit, poetul abandonează, în versuri, alergătura după marile iubiri, dedicând următorul grupaj de sonete naturii și efemerității vieții.

Deși descriu momente ale zilei, asociate etapelor de trecere ale omului prin timp, Shakespeare ridică din nou penelul de cuvinte și pictează tușe nostalgice, ca o evadare dintr-o realitate supărătoare: Adeseam am văzut cum dimineața/ Pogoară slava de lumini pe creste/ Cu verde fraged sărutând fâneața,/ Și aurind în alchimii celeste/ Izvoarele, ca-ndată să-și ascundă,/ Sub nori grei hălăduing de sus,/ Comorile, și-n ziua-abia născândă,/ Să-ntoarcă lumii fața spre apus./ În tinerețe, și în mine-o rază/ A-nveșmântat culorile la fel,/ Dar repede s-a stins: o sumbră-amiază/ I-a strecurat otravă în penel./ Dar scurta glorie nu-mi e de-ocară; / Când sorii fug, ai noștri pot să moară. (XXXIII) Acum să nu ne imaginăm, distrași de perfecțiunea sonetelor, că Shakespeare a fost un plângăcios care a stat în banca lui și a urmărit cum altcineva i-a dirijat destinul.

Războinic în felul său adică luptător cu cuvântul, poetul se ceartă în sonete cu toate metehnele contemporanilor, pe care le enumeră scurt și le desființează corespunzător. De tot scârbit, în moarte-aș vrea să fug,/ Să nu-I mai văd în zdrențe pe cei buni,/ Sluțenia ornată cu belșug,/ Credința compromisă de minciuni,/ Pe harnic în batjocură plătit,/ Fecioarele împinse la desfrâu,/ Dezonorat pe cel desăvârrșit,/ Pe schiop ținând zburdălnicia-n frâu,/ Știința-nlănțuită de tiran,/ Talentul explicat de idioți,/ Apostrofat cel pur, ca grobian,/ Și gardianul slugărind la hoți./ Sleit de toate astea, aș pleca,/ Dar lumii pradă las iubirea mea. (LXVI) Spune doar Shakespeare și cu asta, basta.

Sincer de la început până la capăt și, implicit, vulnerabil în deplinătatea zbuciumului sufletesc al artistului mistuit de jocul pasiunilor umane dar, concomitent, realist, nu idealist, și lucid, Shakespeare a pus în aceste sonete mai mult suflet decât a făcut-o în celebrele sale tragedii. Magistral încrustate în versuri de o sensibilitate aparte, toate mărturisile, trăirile și viziunile acestui poet remarcabil străbat veac după veac, reușind să învingă timpul, să stârnească emoții puternice și să rămână surprinzător de actuale.

Magda Lungu, 12 ianuarie 2025

William Shakespeare – Sonete

Editura Cartier, 2018, 194 pagini

Traducere din limba engleză de Radu Ștefănescu

Tweet