Mircea Cărtărescu

⧫ Orbitor. Aripa stângă

Roman autobiografic și vizionar, tripticul Orbitor, compus din volumele Aripa stângă, Corpul și Aripa dreaptă, este o invitație la explorarea multiversului interior al autorului, aflat într-o permanentă expansiune și guvernat de metrica spațiu-timp-cunoaștere.

Enigmatic până în clipa eliberării din crisalida uterului mamei sale, spațiul devine din ce în ce mai concret în primii ani ai descoperirilor și paradisiac pe măsură ce crește dorința copilului de a explora luminile și umbrele fantasticului București de dincolo de ferestre. Născut în capitală, mutat în primii cinci ani din Colentina în Floreasca, apoi în Ștefan cel Mare și rezident de mic în casa visurilor, Mircea Cărtărescu reia periplul prin cartierele Bucureștiului ajutat de fotografiile monocrome sau sepia din albumul familiei și mai puțin de amintirile proprii, șterse pe jumătate sau rătăcite prin cine știe ce cotlon al minții. Tot fototeca familiei estea cea care face legătura cu bunicii Badislavi din Tântava muntenească, un sat de pe malul Argeșului ținut la un loc de rudenii complicate, de mistica ritualurilor ortodoxe ale familiilor de bulgari românizați și de poveștile cu vestitori de cristal și prunci fără umbră, care-ți fac părul măciucă.

Limitat și irevestibil, spre deosebire de spațiul nemărginit, versatil și pregătit oricând să-și depene istoria locului, doldora de povești și legende, timpul are anumite reguli pe care copilul Mircea le pricepe la o vârstă fragedă și care devin iadul scriitorul de mai târziu. În goana lui către nicăieri și nemilos cu o viață de om echivalentă cu o secundă pe scara veșniciei, timpul așterne peste ce-a fost uitare, stă cât o bătaie de aripi în prezent, după care pornește mai departe, fără să-i pese dacă omul a prins sau a ratat momentul potrivit. Lipsit de apărare în fața trecerii timpului, omul își face scut din amintiri, sperând că experiențele trecutului îl vor proteja de incertitudinile viitorului, sau caută cu înverșunare falși corifei, care anticipează, contra cost, ce ar putea deveni sau ce ar trebui să devină. Paradoxal, pe măsură ce unele dorințe se împlinesc, altele le iau locul, iar omul rămâne la fel de nemulțumit de parcă timpul ar fi singurul vinovat de derapajele vieții.

În contratimp cu spațiul și cu timpul, cunoașterea, singura variabilă pe care omul o poate orienta în direcția potrivită, este independentă de geografia locului în care s-a născut și de chitroșenia lui Moș Timp. Soră bună cu memoria și vitregă cu experiențele anterioare, plăcute sau neplăcute, cunoașterea este similară cu păpușile rusești, de dimensiuni crescătoare, introduse una în alta în alta în alta. Exemplul concluent pe care l-am găsit în această carte este revelația copilului din ce în ce mai separat, și mai independent, de mamă, odată cu trecerea anilor. Întristat că i s-a refuzat întâi laptele matern, apoi corpul dezgolit al mamei, pruncul învață că are de parcurs niște etape de la copilărie până la maturitate, un proces pe care scriitorul de mai târziu îl va rezuma magistral cu un citat din Corinteni: Când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc.

Predispus către singurătate și visare și nu foarte apropiat de părinții născuți în altă generație și cu alte preocupări decât poezia, meditația sau prozele fantastice, adolescentul Mircea vede literatura ca pe un leac vindecător al dezamăgirilor personale, mereu altele cu fiecare etapă a vieții, dar și ca o modalitate de a spune lucrurilor pe nume, în felul său original, care alternează măiestria argumentației cu limbajul tăios și dezinhibat. Peste ani, ajuns la maturitate, scriitorul se întoarce în timp, în cartierele sărace ale capitalei anilor cincizeci, și desprinzând din realitate fragmente semnificative, le adaugă amintirilor personale, desăvârșind în Orbitor o triplă biografie, a sinelui instinctiv, a eului rațional și a supraeului vizionar, cu rădăcini mistice și trimiteri către psihanaliza lui Freud.

„Am privit în jur, și lumea devenise concretă, liniștitoare, cu pereți cenușii impenetrabili, pe care se desenau ascuțit luminile și umbrele, cu o fereastră în care se rostogoleau norii de vară, cu o fată cheală așezată pe scaun în fața unei oglinzi - și cu mine.” (Mircea Cărtărescu, Orbitor. Aripa stângă, p.99)

Magda Lungu, 21 decembrie 2025

Mircea Cărtărescu – Orbitor. Aripa stângă

Editura Humanitas, 2025, 408 pagini

În cel de-al doilea volum al trilogiei Orbitor , autorul rememorează copilăria lui Mircișor, copilul vizionar salvat din purgatoriul existențial al metamorfozărilor de Herman, bețivul genial de la etajul opt. După primii ani în care, nereușind să adoarmă la amiază, puștiul preocupat de contemplarea rațiunii lucrurilor a găsit un refugiu în poveștile mamei despre Tântava lui tataie și casa bătrânească cu perne umplute cu paie și icoane pe pereți a altei copilăriei, mutat în blocul plin de moloz din Ștedan cel Mare, Mircișor îl cunoaște pe Herman, mesagerul divin al fractalilor și al tuturor sfinților, care-l va salva mai târziu de frica necunoașterii umplându-i după-amiezile cu discuții metafizice despre spațiu, timp, suflet și dumnezeire.

Dar până la Herman, Mircișor a crescut în globul de cristal al unei familii mici și sărace, în care mama a fost principala mea poarta de trecere. Trimis direct de la raboteză să facă un curs de ziaristică și ocupat până peste cap cu lumea cea nouă în care cunoscuse primii intelectuali, oameni cu bibliotecă și cești de cafea din porțelan acasă, tatăl este o mare absență, un gol în viața copilului. Mama în schimb, după ce și-a retras copilul de creșă, pentru că Mircișor n-a rezistat acolo, își ia de lucru acasă, iar în scurt timp, devine expertă în țesutul covoarelor persane cu flori, fluturi, animale și peisaje, care, odată terminate, pleacă în lume cu tot cu poveștile lor imaginare sau reale, mereu altele, în funcție de ochii privitorului . Episodul în care tovarășii de la securitate, uluiți de claritatea și magia desenelor, dau buzna în casa muncitoarei și o iau la rost, intimidând-o cu întrebări despre planurile oculte ale serviciilor secrete, este memorabil.

La fel de memorabil este și episodul circului, început domol cu amintirea dureroasă a umilinței îndurate de elevul Mircea de către o învățătoare care a strâmbat din nas la desenul cu fluturi al copilului, apreciind în schimb un desen cu fluturi livizi, care semănau a lăcuste, dar care fusese făcut de eleva preferată, și expandat într-o explozie de întâmplări din școala primară, traumatizante pentru Mircișor, dar care sunt acceptate ca atare, nu uitate și nici iertate, în seara spectacolului Circului de stat în care este ales de indianul Vânaprashta, faimosul Om Șarpe, pentru un număr de hipnoză care distrează publicul, dar care îi certifică lui Mircișor existența unei lumi paralele, interzise corpului, dar în care va putea pătrunde cu puterea minții atunci când va fi pregătit. Ca orice om care se respectă am văzut și eu Matrix, Inception și Limitless, dar ce am citit aici,în Orbitor, adică, pe scurt, fantasticul lui Mircea Cărtărescu, care pleacă de la covoare persane și desene copilărești cu fluturi și ajunge la securiști și spiritualitate, depășește orice imaginație.

Dar asta nu e tot. După cele două episoade care m-au lăsat cu gura căscată, urmează lovitura de grație: povestea de iubire predestinată dintre genialul bețiv Herman de la opt și regina-nopții Soile, femeia cu nume finlandez, fecioară până la patruzeci de ani, cu zece ani mai tânără decât Herman, care avea pe piele alunițe grupate în constelații ce luminau în întuneric punctiform și pulsatoriu și-n loc de inimă, o tarantulă vie. De dragul ei, Herman se lasă de băut, dar oripilat de sacrilegiul fluturilor cu care Soile și mama sa hrăneau, zi de zi, paianjenul veninos, renunță la femeia vieții lui, după care dispare din viața lui Mircea, fiind ridicat de postul lui de paznic de noapte, dus la secție, anchetat și aruncat în pușcărie pe motiv că ar fi subminat lucrările de la Casa Poporului. Distrus de dispariția lui Herman și a manuscrisului neterminat, Mircea se adâncește tot mai mult în descifrarea necunoscutului din el însuși, mereu altul cu fiecare etapă a vieții.

„Am dormitat astfel, într-un cocon bricolat dun mătase, până la șaisprezece ani, când brusc, într-o clipire din ochi, pe când stăteam într-o zi, ca de obicei, pe lada de la studio, cu tălpile pe caloriferul de sub imensa fereastră, am înțeles că exist, că sunt Mircea, că sunt.” (Mircea Cărtărescu, Orbitor. Corpul, p.190)

Magda Lungu, 26 decembrie 2025

Mircea Cărtărescu – Orbitor. Corpul

Editura Humanitas, 2021, 520 pagini

Cel de-al treilea volum al trilogiei, Orbitor. Aripa dreaptă, este fundamental diferit de primele două volume. Păstrând neschimbat farmecul aparte al narațiunii concentrice, poveste în poveste în poveste, dispuse una în interiorul celeilalte, dar care au, toate, același punct central, eul cărtărescian, Aripa dreaptă este, literar, o concluzie a primelor două părți ale trilogiei, iar simbolistic, desprinderea, etapa în care fluturele, având corpul complet dezvoltat și atașat de el cele două aripi, aripa stângă și aripa dreaptă, este pregătit pentru zbor.

Uluitor, romanul începe cu sfârșitul fatidicului an 1989, anul protestelor, al luptelor de stradă și al demonstrațiilor, care au început la Timișoara, în orașul florilor, supranumit „Mica Vienă”, au continuat, din ce în ce mai încrâncenat, în toată țara și au dus la căderea comunismului în România. Aflat în Bucureștul acelei perioade tensionate, în care frica profundă și neîncrederea orașului se amestecau exploziv cu speranța unui altfel de mâine, autorul vede și relatează, de la nivelul străzii, tabloul unei revoluții apocaliptice, izbucnită atunci când poporul n-a mai putut îndura înfometarea, supravegherea permanentă a securității și lipsurile de tot felul. Exemplificată cu hazul amar al folclorului urban și cu discuțiile din casă ale părinților lui Mircișor, care au trăit pe viu întreaga perioadă a comunismului, de la moartea lui Gheorghiu-Dej și alegerea lui Ceaușescu ca lider de partid și președinte al țării până la fuga soților Ceaușecu și căderea regimului, perioada 1965-1989 este explicată pe înțelesul tuturor acelora care doresc să știe de unde a început grozăvia, cum a evoluat și de ce s-a ajuns unde s-a ajuns, în sfânta zi de Căciun a fatidicului an 1989, în București.

Între sensibil și grotesc, Casa Poporului, simbolul kitschios al comunismului, este compromisă metaforic de Herman Rorschach, bețivul genial de la opt și iubitul lui Soile, femeia-păianjen, care i-a pătruns în țeastă în singura noapte în care cei doi au fost împreună, însămânțându-l cu un prunc înfipt în creier. La fel de ireală ca iubirea dintre Herman și Soile este povestea de dragoste dintre prințul Witold Csartarowskylor și Miriam, israelita, fiica bijutierului din Lezzeno și stră-stră-stră-bunica lui Mircea, care va naște la Pecs, în Banat, un prunc fără tată, pe Ioan Goangă, țăranul care va povesti copiilor, iar copii vor povesti, la rândul lor, copiilor lor, povestea unei iubiri consumate într-o casă care se rotea după soare. Fermier după ce a fost izgonită de tatăl său de acasă pentru că a rămas însărcinată, Miriam, socotită nebună de cei din partea locului, și-a crescut copilul ci banii câștigați din creșterea viermilor de mătase, un meșteșug necunoscut în Budinț, satul de pe drumul Lugojului unde avea să trăiască tot restul zilelor. Hidos și crud, episodul uciderii în chinuri a viermilor de mătase pentru a păstra gogoașa intactă, este apogeul suferinței unor viețuitoare nevinovate, care se nasc, trăiesc și mor fără a se putea împotrivi destinului hotărât de altcineva.

Tot acest altcineva, un om, un duh sau un Dumnezeu, este cel ce hotărăște care dintre cei doi gemeni identici va supraviețui nașterii, va crește și va continua să trăiască. Simbolică, ivirea pe lume a lui Victoraș, geamănul lui Mircișor, un alter ego cu un destin diferit, este curmată brusc, în primii ani de viață. Dispărut prematur din astă lume de parcă nici n-ar fi existat, Victor rămâne suspendată într-o altă dimensiune și este folosit de fratele supraviețuitor, ca un sistem de referință esențial, pentru a-și cuantifica, în timp și spațiu, propria evoluție. Pământeană, pentru că momentul trăit de un om pe acest Pământ nu se poate compara cu evoluța Universului. Fragmentul în care autorul ne reamintește cât suntem de infinit de mici în raport cu imensitatea timpului și cu nesfârșitul galaxiilor, este memorabil.

Deci, comunismul de la a la z și Revoluția din 1989, iubirea dintre Herman și Soile și pruncul din capul lui Herman, viermii de mătase și moartea lor absurdă etc. sunt narațiunile concentrice de care aminteam la început și care au în centru eul cărtărescian cu toată suferința obligatorie exuviilor, nașterilor, metamorfozărilor, trecerilor de la un nivel inferior la unul superior. Înțelegerea acestor suferințe îngrozitoare sau experimentarea unor întâmplări groaznice, personale sau care vin la pachet cu marea istorie și care ne izbesc de-a lungul vieții, și transformarea lor în ceva creator, dacă există, normal, și un talent pe măsură, duce la artă. Ajuns în acest punct în care suferința, chiar dacă a fost cumplită, a descătușat imaginația, talentul era deja acolo, nevăzut, dar bănuit, fluturele, laitmotivul monumentalului roman Orbitor, este gata de zbor. Către nivelul următor.

„Nu mai știu când trăiesc și când scriu. Când merg pe stradă, îmi dau seama deodată că sunt pe o stradă inexistentă în Bucureștiul real, că e strada descrisă de mine cu o zi înainte-n această carte ilizibilă, această carte...” (Mircea Cărtărescu, Orbitor. Aripa dreaptă, p.165)

Magda Lungu, 27 decembrie 2025

Mircea Cărtărescu – Orbitor. Aripa dreaptă

Editura Humanitas, 2021, 560 pagini

Tweet