⧫ Labiș. Jurnalul pierdut
Născut pe 2 decembrie 1935, în Poiana Mărului, Mălini, Suceava, în familia învățătorilor Eugen și Ana-Profira, Nicolae Labiș a fost un copil precoce, care a învățat să citească de la elevii mamei sale. A studiat la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, în perioada 1947-1951 și la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, din 1952, devenind în scurt timp liderul cenaclului literar. Transferat la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, după absolvire, Nicolae Labiș a fost angajat ca redactor la „Contemporanul”, apoi la „Gazeta literară”. Student admis în toamna lui 1955 la Filologie, în București, Nicolae Labiș a fost exmatriculat după primul semestru, din cauza absențelor și a conflictelor fățișe cu reprezentanții regimului politic. În 1956, după ce a publicat primele două volume, Puiul de cerb și Primele iubiri, și a lăsat editurii un al treilea volum în formă aproape finală, Lupta cu inerția, într-un decembrie fatidic, în noaptea de 9 spre 10, Nicolae Labiș este victima unui controversat accident de tramvai. Internat în zorii zilei de 10 decembrie la Spitalul de Urgență, Nicolae Labiș supraviețuiește încă 12 chinuitoare zile, iar pe 22 decembrie 1956, la numai 21 de ani, a plecat dintre cei vii cu sentimentul că viața i-a fost pe nedrept furată.
Gândită sub forma unui jurnal fictiv, scris de Nicolae Labiș în ultimii săi patru ani de viață, respectiv în perioada 1952-1956, biografia romanțată a Labișului lui Cosmin Perța este o carte documentată și mai aproape de realitate decât de ficțiune, sigurul element pur ficțional fiind nota de final, cea a locotenentului major N. C-tin, care explică Securității apariția acestui document la o săptămână după decesul poetului, în urma percheziționării camerei de spital, și îl propune spre radiere. Dar să începem cu începutul.
Elev al Școlii de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, transferat de la liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, în urma câștigării primului loc la concursul de limba și literatură română, Nicolae Labiș a preferat să nu lege prietenii prea apropiate cu foștii sau noii colegi, ci mai degrabă să se confeseze jurnalului, pe care l-a început de îndată ce a pășit într-o altă etapă a vieții. Claustrofob și anxios în internatul școlii, adică taman pe dos față de Labișul exuberant și teatral de la cenaclurile literare și întâlnirile cu prietenii, Nicolae visa să devină un scriitor cu renume, care să reușească să-și întrețină din scris familia și să îi poată aduce pe toți cei dragi, mama, tata și sora Margareta, aproape. Încurajat de directorul onorific Sadoveanu, care și l-ar fi dorit pe tânăr și membru de partid, organizat și serios, Nicolae Labiș a respectat cu strictețe orarul și orele de studiu ale școlii, iar în restul timpului a scris poezii și a citit pe rupte.
Fiu de învățători săraci, crescut în mijlocul neîmplinirilor, Nicolae a simțit de mic chinurile foametei, a trăit seceta pe viu și a reușit să evadeze din imediata realitate, în lumea cărților. La 5 ani a învățat să citească de la Vasile, unul dintre elevii dintr-a IV-a ai mamei sale, la 6 ani a citit Anna Karenina, apoi i-a citi basmei surorii mai mici, Margareta, iar după ce a terminat clasele primare și-a făcut un program de citit care cuprindea 30 de volume pe lună. În paralel cu lecturile, desenul și teatrul, la 8 ani a scris primele versuri, S-a întors Vasilică din război!, apoi a compus scrisori și poezii, la rugămințile fetelor din sat, pe care ele le trimiteau drăguților din armată, iar la 14 ani și-a făcut curaj și a trimis ziarului Scânteia tineretului poema Slove de ziar. I s-a răspuns, la poșta redacției, că are mult simț artistic, iar acele cuvinte neașteptate l-au convins că se află pe drumul cel bun. Precoce, muncitor, din ce în ce mai conștient de talentul său autentic și de lipsurile și îndoctrinarea profesorilor săi, Nicolae Labiș și-a procurat de la anticariate cărți interzise, pe care urma să le citească noaptea, împreună cu alți câșiva colegi, la lumina lanternei.
Joaca periculoasă a elevilor de-a cititul pe ascuns, odată descoperită de ceilalți colegi, este aspru pedepsită cu dispariția câte unui volum imposibil de recuperat deoarece orice cuvânt rostit mai apăsat, ajuns la urechile cui n-ar fi trebuit, ar fi putut declanșa o anchetă sau o ședință de partid, ambele urmate de o exmatriculare. Jumătate adult lucid, sigur pe el, convins că este poet politic și convingător, jumătate adolescent timid, îndrăgostit de colega Doina Ciurea, și timorat de sărăcie și de originea sa modestă, Nicolae Labiș a încercat să nu se las răpus de emoții greu de controlat pentru un poet lucid și sensibil. Când adulat ca scriitor, când ignorat, denunțat sau interzis la festivalurile de literatură, Nicola Labiș a împlinit 18 ani fentând sistemul și a continuat să fie nemembru de partid și după ce i s-a înscenat ridicola mascaradă a unei tentative de viol. Duali, nesiguri și terorizați de supravegherea fără întrerupere, profesorii și colegii scriitori au preferat să se dezică de Labiș chiar dacă în adâncul sufletului lor au știu că greșesc.
Redactor la „Contemporanul” după terminarea școlii, apoi reporter la „Gazeta literară”, în următorul an student la Filologie, iar peste doar un semestru exmatriculat pentru numărul mare de absențe și comportament necorespunzător, Nicolae Labiș a urcat printre iluștri sau a coborât printre damnați cu o viteză amețitoare. Obosit și dezamăgit, s-a hotărât să părăsească Bucureștiul și să se refugieze în Covasna, apoi să plece acasă, urmând să rămână la Mălini până când se mai limpezeau apele și, poate, apărea șansa de a putea publica din nou. Ultima sa dorință nu i s-a mai împlinit. După ce, în ultimul său an, în 1956, a cunoscut-o pe Maria Polevoi, o basarabeancă fermecătoare, care l-a împlinit ca bărbat cu puțin înainte de a fi interzis oficial, ca scriitor, un accident cumplit de tramvai l-a obligat să se interneze la Spitalul de Urgență din București, de unde, în dimineața zilei de 22 decembrie, a plecat dintre cei vii. Jurnalul său fictiv, pierdut, regăsit și „propus spre radiere”, impresionează prin sinceritate, libertatea de a trăi conform propriei voințe și curajul de a nu fi pe placul celorlalți.
„Este menirea poetului să spună adevărul? Eu cred că da. Cu ce costuri? Asta n-o mai știu. Este adevărul în sine poezie? Nu. Dar știu că fără de adevăr poetul e doar o paiață, indiferent de cât de talentat ar fi. Orice talent trebuie pus în slujba adevărului pentru a nu-l irosi. Aceasta este concepția mea.” (Cosmin Perța, Labiș. Jurnalul pierdut, p.60)
Magda Lungu, 21 iunie 2024
Cosmin Perța – Labiș. Jurnalul pierdut
Editura Polirom, 2022, 184 pagini
 |
 |
 |
——————
Cosmin PERȚA - Salonul Internațional de Carte | Bookfest (București, 27 mai 2023)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu