⧫ O formă de viață necunoscută
Căsătorită la 16 ani cu boierul Mantu, Stanca Mântuleasa își pierde bărbatul și rămâne singură pe lume de la 34 de ani. Elena Mangâru își vede casa și familia distrusă de un război care îl stoarce de puteri pe Petru, iar pe Victor aproape îl omoară. Ioana zilelor noastre o conduce pe ultimul drum pe Ioana cealaltă, sora lui Nicu, și încearcă să recompună, din amintiri, o viață despre care nu știe prea multe. După înmormântare, sfârșită de dorul Ioanei mari, Ioana cea mică răsfoiește albume vechi, cu poze îngălbenite, și rescrie poveștile celor trei femei născute în secole diferite, Stanca, Elena și Ioana, care au trecut prin tragedii cumplite, dar care au găsit în ele însele puterea de a merge mai departe.
Mai tristă decât o văduvă care și-a îngropat bărbatul, Stanca Mântuleasa a simțit într-o zi că s-a întâmplat ceva cu boierul. Nu povestea el prea multe despre călătoriile în care vindea sau cumpăra mărfuri, dar când vorbea de Stambul, o se putea citi în ochi un anume dor de ducă. La începutul căsătoriei, i-a fost tare greu tinerei boieroaice să tot rămână singură și să-și aștepte mirele, dar cu trecerea anilor, a învățat să se bucure de întoarcerile lui acasă și să spere că va purta, cândva, un prunc în brațe. După ce Mantu a dispărut fără urmă, Stanca l-a așteptat zi și noapte, dar când dorul de el a răzbit-o, a dat poruncă să se înalțe o biserică, după datinile și obiceiurile locului, iar când a auzit prima oară clopotul răsunând peste mahala, a simțit că și-a aflat rostul pe lume și că tot chinul ei n-a fost degeaba.
Elena Mangâru l-a cunoscut pe Petru imediat după ce a și-a luat în primire postul de profesoară. Ambiționasă și citită, dar prea săracă pentru a fi pe placul mamei tânărului avocat abia întors de la Paris, Elena l-a impresionat pe ilustrul său tată cu mintea ei deschisă și curajul de a spune lucrurilor pe nume. Cu tatăl socru de partea ei, Elena s-a luat cu Petru din dragoste, iar în primii ani a fost cea mai fericită femeie din lume, apoi mama unui băiețel vesel și isteț. Odată cu izbucnirea războiului, Petru cel întreprinzător și plin de viață a îmbătrânit peste noapte și s-a transformat într-un bărbat greoi și pasiv, musafir în viața ei și a copilului și din ce în ce mai rupt de realitate după noaptea groazei în care o bombă le-a distrus casa și l-a lăsat pe Victor lipsit de reacții și fără grai. Fără niciun sprijin din partea soțului și cu un copil traumatizat, Elena și-a dorit atât de mult o casă în care să se simtă acasă încât s-a luptat până ce-a obținut căminul mult visat.
Ioana cea mare, femeia de după războaie, cea care a răbdat de foame și a înțepenit de frig pe timpul comunismului, este ființa cea mai apropiată de Ioana cea mică, tânăra care o vede pe bătrână zăcând pe un pat de spital, bolnavă de inimă, apoi părăsind o lume care nu va mai fi la fel fără ea. Sora cea mică a lui Nicu, tânărul căsătorit cu Nina, fata cârciumarului cel bogat, Ioana a crescut în casa fratelui mai mare fiind întâi publicul, apoi confidenta și sluga unei femei pe care n-o interesau decât hainele scumpe și teancurile de bani. Blondă ca Nicu, subțirică și gingașă, Ioana l-a cunoscut pe Sandu și a nimerit în cea mai bună dintre lumile posibile. Soție și mamă, Ioana a avut primul puseu grav de hipertensiune după naștere, când aproape i s-a oprit inima. Deși dependentă de medicamente, Ioana a reușit să se bucure de viață, iar la capătul ei, a plecat la fel de elegant și de discret cum a trăit.
Cu povești de viață trăite în secole diferite, Stanca, Elena și Ioana, trei femei care nu s-au cunoscut niciodată, trec printr-o criză majoră care le îngenunchează, dar reușesc să se ridice cu ajutorul unei motivații care le oferă o stare de bine și le ajută să meargă mai departe. Durerea, acea formă de viață necunoscută, născută în momentul catastrofei și care va trăi mereu, în simbioză cu gândurile lor, deși va exista și după ce își vor vedea visul cu ochii, își va mai pierde din intensitate și încet, încet, le va lăsa viețile în pace. Curajoase și luptătoare, Stanca, Elena și Ioana sunt acele mici universuri personale peste care trece tăvălugul marii istorii, dar care reușeșc, incredibil, să supraviețuiască.
„Pe banca asta veche de lemn se prinsese un fel de lichen, de pistrui buretoși care se întindeau ca o eczemă pe suprafața ei. Probabil de la combinația de apă, săpun și stat la soare, în ploaie, în praf, atâția ani, atâtea generații. O formă de viață necunoscută... ” (Andreea Răsuceanu, O formă de viață necunoscută, p.248)
Magda Lungu, 03 februarie 2023
Andreea Răsuceanu – O formă de viață necunoscută
Editura Polirom, 2022, 340 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu