⧫ Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri
Compus de Eamonn Flaherty pentru fratele său Michael, tânărul prins de oamenii stăpânirii în timp ce fura porumb dintr-un hambar, în timpul foametei din Irlanda secolului al nouăsprezecelea, un cântec devine rugăciunea deținuților deportați în colonia Macquarie, Tasmania, apoi protestul lor împotriva abuzurilor din penitenciare. Străbătând apoi veacurile, cântecul ajunge la un anticar din Europa, laolaltă cu un jurnal de detenție ținut atunci și publicat de un editor al zilelor noastre, unde este găsit de un fan al echipei Liverpool, care îl rescrie pentru a putea fi cântat de galeria microbiștilor, într-o finală de Liga Campionilor.
Născut și crescut în Anthenry, satul irlanez în care țăranii munceau la câmp în zilele lucrătoare, iar în zilele de sărbătoare se rugau dimineța la biserică și se cinsteau seara la crâșmă, Michel Flarethy nu și-a pus niciodată întrebarea dacă este sau nu fericit. La timpul cuvenit s-a însurat cu Mary, care a adus pe lume un băiat, pe Sean, cu puțin timp înainte ca Boyle, nebunul satului găsit de fratele lui, Eamonn, și adus în Anthenry, să prorocească un necaz lung, aprig și mai crud decât fiarele pădurii. Obișnuiți cu scornelile nebunului, bune de speriat copiii și femeile, dar pe care bărbații nu le luat în seamă, sătenii de Anthenry și-au văzut de treabă în următorii șase ani până când, din senin, peste întreaga Irlandă s-a abătut năpasta. Putreziți în pământ înainte de a fi ajuns la maturitate, cartofii, hrana cea de toate zilele a țăranilor, au tras semnalul de alarmă, anunțând foametea. Rămași fără recolte și neînstăriți, țăranii din Anthenry au fost nevoiți să-și caute de lucru la căile ferate, slujbași la firma Wheels of Pride a lui Sir Henry, ultimul vlăstar al neamului Basingstoke-Templeton.
Om de afaceri care a înțeles repede că necazul unor înseamnă bucuria altora, Sir Henry a profitat din plin de marea foamete din Irlanda secolului al nouăsprezecelea, angajând la firmă țărani irlandezi, care munceau cot la cot cu muncitorii englezi, dar erau plătiți în bătaie de batjocură. Mai mult decât atât, administratorii de la firmă își mai puneau și ei un ban deoparte, trăgând cât să nu se vadă tot din salariile irlandezilor. Înfometat și muncit până la epuizare, la fel ca ceilalți țărani din satele din jurul cătunului Anthenry, Michael Flaherty a rezistat cam două luni la firma lui Sir Henry, până în ziua în care Bernard a fost jefuit de banii pentru lefurile angajaților. Neplătit după o lună de umilințe care l-au adus în pragul deznădejdii și având în fața ochilor trupul slăbit al soției și lacrimile copilului care doar când dormea nu plângea de foame, Michael sparge lacătul unui hambar cu grâne fără să se gândească la consecințe, fură cât poate duce, dar este prins de soldați și aruncat în închisoare.
Disperat că, poate, nu-și va mai vedea fratele niciodată, Eamonn Flaherty compune o baladă a deznădejdii, pe care i-o cântă noaptea, lângă ziduri, și pe care Michael o ia cu el în temnița deportaților din colonia Macquarie, Tasmania, împreună cu cuvinte de neînțeles ale prorocului Boyle, aruncate de nebun asupra lui ca un blestem: astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri. Închis pentru șase ani în iadul de la Macquarie, Michael ține un jurnal de detenție, în care descrie drumul cu vaporul până în Tasmania, sosirea în colonie, infernul închisorii, evadarea, sfârșitul și, peste toate, puterea melodiei compusă de frate pentru frate, care, de la o simplă baladă, cântată din ce în ce mai hotărât de deținuți, devine o formă de protest împotriva abuzurilor din penitenciare. Peste o sută cincizeci de ani de la condamnarea lui Michael Flaherty la moarte, jurnalul irlandezului este publicat de editorul englez Percy Entwhistle cu titlul Am trăit, am murit, sub formă de carte document, care ajunge, dintr-un anticariat, la un alt Michael Flaherty.
Microbist înrăit și fan al echipei Liverpool, Mickie intuiește că balada irlandezului poate deveni, cu mici ajustări, cântecul arenelor. Deși bulversat de boala lui Timmy, nepotul anticarului Harry Tyndell, și de articolele jurnalistului cu figură de castor Jason Pryce, care descoperise legătura între corupția din fotbalul european și moartea documentaristului Bill Thwaite, Mickie găsește puterea de a-i convinge pe liderii galeriei Liverpool că balada The Fields of Athenry, adaptată pentru fani și transformată în The Fields of Anfield Road poate ridica moralul echipei preferate. Într-adevăr, în cea de-a doua repriză a unui meci dramatic, cântecul arenelor însuflețește jocul fotbaliștilor, meciul se termină la egalitate, se ajunge la loviturile de departajare, iar în timp ce galeria reia, iar și iar, imnul victoriei, Liverpool câștigă Liga Campionilor. Uluit și fericit în acelați timp, Mickie Flaherty le dedică victoria echipei preferate tuturor acelora care, de la Michel Flaherty irlandezul până în prezent, nu s-au putut bucura pe deplin de libertate sau de viață.
„Mickie ajunge la sfârșitul cântecului pemtru a treia oară în ultima oră. Prima dată l-a ascultat ca să se familiarizeze cu linia melodică. A doua oară a fost atent la versuri. A treia oară a simțit că, dincolo de cuvinte, exista ceva care-i vorbea într-un fel necunoscut și straniu.” (Radu Paraschivescu, Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri, p.218)
Magda Lungu, 03 decembrie 2023
Radu Paraschivescu – Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri
Editura Humanitas, 2023, 312 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu