⧫ Părinți
Dureros romanul Dianei Bădica în care Ioana Negrilă, o tânără cu insuficiență renală cronică, slăbuță, suferindă, angajată la o multinațională după terminarea facultății și îngrozitor de singură, după ce își amintește de o copilărie în care s-a simțit terorizată de certurile interminabile ale adulților și de o adolescență care a pedepsit-o pe nedrept cu un divorț al părinților și o boală pe viață, are curajul să să-și înfrunte trecutul și să accepte că fratele mai mic, născut cu hidrocefalie, nu poate fi învinovățit că s-a născut bolnav.
Căsătoriți de tineri, la o lună după ce s-au cunoscut, părinții Ioanei s-au mutat în blocul de pe strada Mărăști în ziua în care bebelușul a împlinit 20 de zile. Fetița, un copil vioi și sănătos, a crescut în armonie până la nașterea celui de-al doilea copil al soților Negrilă, Florin. Venit pe lume cu o malformație a creierului, băiețelul mai mic cu un an decât Ioana, a avut nevoie de o îngrijire specială din partea părinților și de toată dragostea lor. În următorii trei ani în care mama și tata n-au fost părinți decât pentru Florinel, Ioana s-a simțit ca un copil invizibil, lipsit de afecțiunea mamei și depus în ograda bunicilor de tată ori de câte ori băiețelul trebuia dus la spital sau la un alt medic sugerat de prieteni și rude cu speranța că ar fi putut salva viața micuțului. Obosiți de muncă, epuizați de nesomn din cauza crizelor frecvente ale copilului și într-o continuă agitație care îi amăgea că pot schimba inevitabilul, soții Negrilă au început să se certe de la nimicuri, iar după ce Florinel a trecut la cele veșnice, toată neputința adunată în trei ani lungi și chinuitori s-a transformat într-o ură clocotitoare.
Tânjind după mângâierile mamei și poveștile pe care orice tată le-ar fi făcut mai lungi și mai frumoase pentru fetița lui, Ioana și-a început copilăria în jurul vârstei de patru, după decesul fratelui mai mic, și s-ar fi împăcat cu pierderea câtorva ani dacă ar fi avut certitudinea că este un copil dorit și iubit. Din nefericire pentru ea, bătăliile adulților stârnite din senin i-au spulberat așteptările și i-au mărit nefericirea. Mama, internată la psihiatrie după căderea nervoasă suferită la moartea băiețelului, și-a revenit fizic în câteva luni, dar n-a mai avut nimic de oferit nici soțului, nici copilei rămase. Tatăl, distrus și el de moartea lui Florinel, a încercat în primul an să se descurce cu golul lăsat în urmă de plecarea fiului său și cu teama că și-ar putea pierde oricând soția sinucigașă, dar, învins de o povară prea grea, s-a refugiat în paharul cu tărie. Prea mică pentru a înțelege diperarea celor doi adulți, Ioana și-a strigat dreptul la copilărie, dar nefiind auzită decât atunci când se răzvrătea, n-a căpătat decât firimituri de afecțiune, aruncate la cerere de doi părinți nefericiți.
Încercând să ajungă la gândurile părinților, fetița va întreaba, dar răspunsurile primite o vor umple de mirare și nesiguranță. Uitată în clasă în prima ei zi de școală și condusă spre casă de învățătoare, Ioana își va întâlni mama alergând înaintea ei, având pe buze scuza că a dormit o oră, apoi a pregătit ardei umpluți, iar când îi va cere tatălui o rochiță pentru serbare, Dănuț Negrilă îi va cumpăra Ioanei o rochie oribilă, obligând-o să o poarte și argumentând că dacă nu-ți convine, cumpără-ți tu alta. Rănită ca orice copil sensibil, prea mic să se împotrivească unui părinte, Ioana Negrilă va găsi peste ani tăria de a descrie aceste umilințe cu un umor amar care lasă senzația că a iertat, dar nu va uita niciodată ce i s-a întâmplat. Același umor negricios îl vom regăsi și în poveștie despre adolescența fetei care, după divorțul părinților, va refuza orice apropiere umană în afară de Tudor, vecinul de la blocul de alături, coleg de clasă și de joacă, un puști isteț și pus pe șotii, dispus oricând să o însenineze cu o vorbă caldă sau o prostioară inventată pe moment, din dorința de a o vedea râzând.
Tulburător deși amuzant pe alocuri, romanul Ioanei Negrilă este povestea nespusă a blocurilor românești din cartierele mărginașe ale marilor orașe, clădiri ridicate peste noapte în anii comunismului în care lumea satului a fost mutată cu forța în apartamente identice, cu promisiunea unui serviciu sigur și a unei locuințe pe viață. Sufocată între pereți de beton, această clasă de mijloc din care fac parte toate personajele descrise de Diana Bădica, își va umple tot timpul liber cu bârfe ieftine, comentarii despre subiecte neînțelese pe deplin și remarci insolente pe care scriitoarea, folosindu-se de același umor negru, nu le va stiliza pentru a înfrumuseța romanul, ci le va lăsa neșlefuite, grosolane, autentice acelor ani și acelei generații. Revenind peste ani la amintirile neșterse, Ioana cea matură, nici plângăreață ca Ioana-copil, nici răzvrătită ca Ioana-adolescentă, va face ordine în amestecătura trecutului și se va separa de ceilalți, frate, părinți, vecini etc., reușind să-și găsească liniștea și un nou început al unei alte vieți, numai a ei.
„Niciodată n-am fost emotivă, dar uneori, când mama și tata urlau unul la celălalt, cuvintele mi se evaporau și nu-mi venea nici o idee despre cum le-aș fi putut aduce la forma lor normală. Mă obișnuisem cu ei comportându-se așa, țipând și trântind uși. Nu mă pierdeam cu firea; știam că trebuie să trec peste cele cinci secunde și să intervin, dacă situația o cerea.” (Diana Bădica, Părinți, p.101)
Magda Lungu, 15 ianuarie 2022
Diana Bădica – „Părinți”
Editura Polirom, 2020, 336 pagini
———— ❖—————————
———— ❖—————————
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu