⧫ Soroc de viață și soroc de moarte
În timpul Primului Război Mondial, după doi ani în care a luptat în Europa, Asia și Africa, Ernst Graeber primește o permisie de trei săptămâni. Tânăr și cu dor de acasă, Graeber se întoarce în orașul în care a copilărit, dar bucuria regăsirii îi este spulberată de priveliștea înfiorătoare a ruinelor rămase în urma bombardamentelor. Înnebunit de grija părinților dispăruți fără urmă, Graeber pornește într-o căutare disperată, o întâlnește pe Elisabeth, iar între cei doi tineri se înfiripă o minunată poveste de dragoste care le vindecă, pentru moment, toate rănile provocate de un război absurd și nedrept.
După jumătate de an în care a fost amânată de trei ori, permisia mult așteptată a însemnat pentru Graeber un singur lucru: acasă. La cei douăzeci și trei de ani ai săi, după doi ani de front, Ernst Graeber se săturase până în gât de frică și de moarte și își dorea cu disperare o bucată de viață petrecută în oricare alt loc decât în mijlocul unui război despre care gândea altfel decât majoritatea camarazilor cu care împărțise ordinele primite, frigul și porțiile de hrană neîndestulătoare. Se bucurase când primise permisia, dar nu cu tot sufletul, așteptând parcă să vină cineva să îl anunțe că ordinul a fost suspendat.
Jumătate speranță, jumătate neîncredere, Graeber numărase zilele până la permisia îndelung așteptată, iar în ziua în care furierul îi înmână ordinul, ștampilat și semnat, își strânse câteva lucruri în grabă, se urcă în prima ambulanță și porni la drum către destinația Werden, orașul în care se născuse și pe care îl credea izolat într-un fel de bulă închisă ermetic, separată de războiul care o amenința, înconjurând-o din toate părțile. Rămas fără gară, Werdenul își preveni discret vizitatorul că ceva se schimbase după care, în mai puțin de o oră, Graeber își dădu seama că tăvălugul războiului trecuse și pe strada din fața casei lui. Obiectiv de distrus pe timp de război, mica uzină de aramă de lânga locuința părinților fusese bombardată și odată cu ea, se alesese praful din toate casele de lemn cu acoperișuri țuguiate și cu inscripții de toate culorile. În locul lor, Graeber văzu talmeș-balmeșul unui loc pârjolit, grinzi carbonizate, temelii, mormane de cărămizi, resturi de străzi și, deasupra, caiere groase de fum alburiu. Casele arseseră ca niște surcele uscate.
Alergând împleticit, cu inima bătându-i nebunește și tremurând din toate încreieturile, Graeber va ajunge în locul în care era fosta lui locuință și va găsi un morman de dărâmături și oameni trudind să înlăture molozul pentru a salva puținii supraviețuitori, norocoșii rămași vii după ultimele șase atacuri aeriene. Întrebând în stânga și în dreapta, sufocat de praf, flămând și nedormit, Graeber va încerca să afle vești despre părinții dispăruți fără urmă. Rătăcind printre ruinele fostului oraș, soldatul își va întâlni foștii prieteni, disperați ca și el, și marea iubire, o fostă colegă de gimnaziu, Elisabeth Kruse, orfană de mamă de copilă și rămasă a nimănui după ce tatăl, doctorul Kruse, fusese trimis într-un lagăr de concentrare în urma unui denunț. Amândoi tineri și singuri pe lume, amândoi nefericiți, dar tânjind după un dram de afecțiune, Graeber și Elisabeth se vor consola unul pe celălalt până ce apropierea lor, sinceră și spontană, va crește stârnind sentimente puternice și reciproce. La adăpost de bombardamente sub umbrela dragostei lor, cei doi tineri își vor deschide sufletele și vor descoperi în celălalt aceleași întrebări despre viață și moarte, apăsătoare, fără răspunsuri clare și fără nimeni prin preajmă care să le îndrume mințile și căutarea.
Dezmorțiți de căldura simțită împreună, cei doi tineri vor evada din orășelul Werden într-o lume numai a lor, vor visa că după război, când vom pleca în Elveția, vom găsi acolo totul așa cum se vede în albumul ăsta, se vor căsători din dorința de a nu se mai despărți niciodată și vor trăi în trei săptămâni o poveste de iubire de care puține cupluri au avut parte într-o întreagă viață. Prelungindu-și permisia cu încă o zi, Graeber va trage de timp cu speranța că se va întâmpla o minune, că va apărea de niciunde ceva sau cineva care va pune capăt războiului și îi va oferi, în dar, o altă viață. La capătul aceste zile furate, soldatul o va ruga pe Elisabeth să nu-l însoțească la gară, explicându-i că vrea să păstreze o ultimă imagine a unei femei fericite, rămasă acasă cu dor pentru bărbatul plecat pe front. De acord cu el doar pentru a nu-l întrista și mai mult decât era, Elisabeth se va furișa în gară și va privi în urma trenului cu lacrimi în ochi, dar fără să-l vadă pe Graeber atârnat de fereastra vagonului, agitându-se disperat să-și mai ia un ultim rămas bun. Întors în cazemată alt om decât acela care plecase în permisie, soldtaul german Ernst Graeber va privi altfel războiul și își va înfrunta colegul eliberând un grup de prizonieri ruși, amărâți și murdari, prinși și încuiați într-un șopron, în așteptarea unui ordin dătător de viață sau aducător de moarte.
„Graeber se duse la fereastră, împinse masa la o parte și se uită afară. Noaptea era luminoasă și fără nici o adiere. Grădina sclipea în bătaia lunii. Era o noapte ireală, minunată pentru visători și excelentă pentru raiduri aeriene.” (Erich Maria Remarque, Soroc de viață și soroc de moarte, p.414)
Magda Lungu, 16 ianuarie 2022
Erich Maria Remarque – Soroc de viață și soroc de moarte
Editura Polirom, 2020, 472 pagini
Traducere din limba germană de Emanoil Cerbu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu