⧫ E un pod pe Drina...
Legenda spune că Podul de pe Drina a fost ridicat în patru ani, iar în cel de-al cincilea, când ar fi trebuit să fie gata, tot ce se ridica peste zi, se dărâma noaptea. Înnebunit că va fi omorât de vizir, Abid-aga a visat-o pe zâna apelor care i-a poruncit să caute doi prunci gemeni, frate și soră, să-i zidească la temelia podului și doar așa va putea termina construcția. Adevărată sau născocită, după ce podul a fost dat în folosință, legenda a prins a umbla printre oameni laolaltă cu vestea că e un pod pe Drina…. Masiv și de neclintit în încremenirea lui albă, martor mut al disperărilor și fericirilor omenești, dar și al înălțărilor și prăbușirilor regale sau imperiale, podul de pe Drina s-a amestecat în toate poveștile și a așteptat, câteva veacuri, să i se zămislească naratorul.
Este bine de știut că podul a fost ridicat din porunca marelui vizir Mehmet-pașa, al cărui sat de baștină, Sokolovici, sta ascuns în munții ce împrejmuiesc podul și orășelul. Pe vremea când era doar un copil de vreo zece anișori, vizirul a traversat Drina cu un bac mare, șubred și smolit, iar după ce a ajuns general și om de stat, cunoscut pe tot întinsul pământului, s-a întors în valea râului și a ridicat, aproape de locul în care trecuse peste ape cu pluta lui Jamak, lângă orășelul bosniac Vișegrad, un pod alb, de piatră, cu câte cinci coloane rânduite de o parte și de cealaltă a stâlpului central. În mijlocul podului, armonios construită și mai lată decât podul, o sofa sau platformă, numită kapia, pare că plutește în gol, între ceruri și ape.
Finalizat în cel de-al cincilea an, după prinderea și pedepsirea ghiaurului care a pus la cale stricăciunile, și nicidecum prin zidirea pruncilor gemeni, așa cum ar fi vrut legenda să credem, minunea arhitectonică ridicată de Mehmet-pașa la jumătatea secolului al XVI-lea a devenit, în câțiva ani, un simbol al orașului Vișegrad și locul preferat de joacă, de întâlniri sau de taifas, al multor generații care au născocit, au ascultat, au împrăștiat sau au trăit povești vesele sau triste, într-un decor cu o istorie schimbătoare. Dintre vișegrădenii de prin partea locului, puțini sunt cei care nu cunosc povestea cernită a Fatimei, copila pormisă de Avd-aga fiului lui Mustai-bei, cea care s-a aruncat în apele Drinei mireasă, sau drama bărbierului Abraham Gaon, un bătrân sărac și cinstit, care nu a reușit să-și vindece fiul cel mai mare, pe Bukus, de patima jocurilor de noroc.
Și tot aici, pe kapia, cel mai de seamă punct al podului, stăpânirea a lipit afișe sau proclamații, iar până în anul 1879, a atârnat sau a înfipt în țeapă, capetele osândiților la moarte pentru isprăvi pedepsite de lege. Alipit unui oraș aflat la granița Bosniei cu Serbia, până la izbucnirea Primul Război Mondial, când un bombardament l-a rupt în două, cu o cruzime înfiorătoare, podul vizirului a trecut de la o epocă la alta, schimbând veacurile de parcă ar fi fost clipe. Admirat în timpul domniei sultanului, bătut în lung și în lat de refugiați, păzit cu strășnicie de soldați, apoi lăsat de izbeliște câteva secole, podul de pe Drina s-a născut în Orient și a murit în Occident pentru a renaște la fel de nemuritor ca apele Drinei care cresc sau descresc în timp ce aleargă, fără odihnă, în brațele primitoare ale unui râu frate, mai mare și mai puternic.
Superb acest roman al înălțării și distrugerii unui pod, un monument istoric, construit de oameni în anul 1577, schilodit tot de ei în timpul celor două războaie mondiale și restaurat, iar și iar, ca o recunoaștere a vremelniciei omenești. Impresionantă, paralela dintre micimea oamenilor, măreția imperiilor și eternitatea unei construcții are menirea de a te înfiora și de a te trezi brusc, ca dintr-un somn adânc, la realitate. Și la fel de impresionantă este prăbușirea treptată imperiului otoman, de-a lungul sutelor de ani care au tot cutremurat Înalta Poartă până când au slăbit-o, după care au deschis-o larg Occidentului care a invadat Orientul cu obiceiuri noi și modernismul altor civilizații.
„Fiecare generație omenească își are propriile iluzii în ce privește civilizația, unii închipuindu-și că iau parte la avântul ei, alții că-i sunt martori ai prăbușirii. De fapt, ea arde, mocnește sau se stinge, în funcție de locul unde ne aflăm când o privim. Generația care acum, pe kapia, sub stele, deasupra apelor, discută probleme filosofice, sociale și politice e doar mai bogată în iluzii; altminteri ea e întru totul asemănătoare celorlalte.” (Ivo Andric, E un pod pe Drina, p.321)
Magda Lungu, 22 ianuarie 2022
Ivo Andric – E un pod pe Drina...
Editura Polirom, 2020, 440 pagini
Traducere de Gellu Naum și Ioana G. Seber
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu