Viorel Ilișoi

⧫ Strălucitor

De multe ori am fost întrebată de ce citesc atâtea cărți când mi-aș putea petrece timpul liber într-un mod mai plăcut. Prima oară am rămas perplexă deoarece eram la vârsta la care cuvintele aruncate aiurea se înfingeau adânc în mine și-mi provocau răni care se vindecau greu. Încet, încet, odată cu trecerea anilor, am învățat că noi, oamenii, suntem diferiți, și că fiecare dintre noi are o cale de urmat și ceva pus deoparte, care îl împlinește. Indiferent de ce am făcut sau unde am ajuns, pentru mine, acel ceva au rămas cartea de pe noptieră sau cea din rucsac. Bucuria de a sta cu nasul între file, de a citi pe îndelete paragraf după paragraf și de a descoperi personaje fabuloase, locuri noi și lucruri interesante nu se compară, pentru mine, cu nimic altceva.

Când eram mică mă interesau titlurile, dacă un titlu de carte îmi stârnea interesul, o cumpăram. La fel procedam și cu bibliografia obligatorie din anii de școală generală, citind pe sărite doar ce consideram eu că merită a fi citit. În anii de liceu, am schimbat macazul, au început să mă intereseze autorii, adică acei oameni stranii, care-și petreceau cea mai mare parte din timp scriind cărțile care-mi erau atât de dragi. Îmi mintea de copil, a scrie o carte era echivalentul unei tabere de creație în care scriitorii se întâlnesc la micul dejun, prânz și cină, iar în restul zilei se retrag într-un loc liniștit, în care nu-i deranjează nimeni, și scriu.

Mult mai târziu, în anii de liceu, apoi de facultate, la Iași, am avut ocazia să cunosc pe viu câțiva dintre acești semizei și, culmea!, să și schimb câteva cuvinte cu ei. Din una în alta, în acea perioadă mi s-au limpezit multe gânduri, am început să separ realitatea de ficțiune, persoana de personaj și viața personală de cea publică. Firește că într-o carte bine scrisă, toate acestea se amestecă într-un cocktail senzațional, dar dincolo de carte, în viața reală, purtăm în noi un fișet special, cu niște sertărașe, în care stau așezate, într-o anumită ordine, cronologic sau după valoarea lor sentimentală, toate aceste părți reale (amintiri, momente-chiie, întâlniri cu oameni speciale) sau imaginare (vise, speranțe, scenarii) care ne definesc. Ei bine, ce face Viorel Ilișoi? Răstoarnă în iarbă, ca într-un joc de oameni mari, câte două dintre aceste sertărașe, toarnă peste ele curiozitate, entuziasm și mult umor și ne oferă o selecție rafinată de cocktailuri literare colorate și delicioase, care ne desfată toate simțurile.

Așa-i că pare simplu? Ei bine, pare, dar nu e. Până ce a ajuns aici, Viorel Ilișoi a avut un drum lung de străbătut, cale de 30 de ani de viață grea, cu înălțări spectaculoase și căderi copleșitoare, în care ar fi putut deveni orice dacă n-ar fi avut curajul de a-și urma talentul excepțional de a preschimba cu o întorsătură de codei întâmplări banale sau încercări personale în povești nemuritoare. Cititor împătimit din clasele primare, o pasiune despre care vorbește cu un haz nebun Nu prea avem cu ce să-mi umplu timpul, și-atunci, ce să fac?, citeam, poet cu poezii publicate în reviste literare, Viorel Ilișoi pășește în redacția ziarului Clopotul din Botoșani la 22 de ani, împins de Florentin Florescu, - prietenul căruia îi dedică acestă carte -, și este vrăjit de mirosul de tipar, de foșnetul hârtiei îngălbenite și de renașterea necontenită a ziarului, mereu același, dar zi de zi, într-o continuă schimbare.

Jurnalist la gazetele din Botoșani și Iași, apoi București, am fi tentați să credem că viața i-a fost ca un fir întins, că a pornit de la start și a ajuns la finish, dar nu este deloc așa. Rostogolit de nenumărate ori de tăvălugul istoriei, lovit puternic în punctele sensibile, iar în final, alungat din presa românească, mutat de colo dincolo, din casă în casă, fără un colțișor numai al lui pe care să-l poată numi acasă, Viorel Ilișoi continuă să publice în timp ce este salvat de pe buza prăpastiei de oameni care i-au arătat că le pasă. Lor, acestor necunoscuți sau prieteni care i-au întins o mână de ajutor în timp ce alții au întors capul să nu mai vadă, Viorel Ilișoi le mulțumește așa cum știe el cel mai bine, eternizându-i în acest volum tulburător, scris cu o sinceritate dezarmantă.

„M-am străduit să păstrez mereu candoarea aceea de la început, să privesc de fiecare dată realitatea ca și cum aș vedea-o pentru prima oară. Așa îți lași curiozitatea să pună vibrație în scrisul tău. Aroganța, suficiența, încruntarea – toate astea așază o pieliță pe ochiul reporterului, iar textul iese cu o pojghiță care îi înăbușă palpitul.” (Viorel Ilișoi, Strălucitor, pag.33)

Magda Lungu, 03 octombrie 2021

Viorel Ilișoi – Strălucitor

2021 - Premiul «Observator Cultural» pentru Memorialistică

Editura GRI, 2020, 416 pagini

Serie de autor ⊰ «Viorel ILIȘOI»

Tweet