⧫ Femeia de hârtie
În toiul ritualului de seară, în timp ce se privește în singura oglindă din casă, cea din baie, Aaliya, o femeie bătrână și singură, uimită că a trăit șaptezeci și doi de ani, se întreabă dacă viața ei a avut vreun rost sau a trăit doar așa, în virtutea inerției, amăgindu-se cu iluzia că ceea ce face ar putea fi important pentru cineva. Librar de meserie, Aaliya a început să traducă romane de la douăzeci și doi de ani, iar pasiunea ei, un refugiu în tinerețe și o alinare la maturitate, s-a transformat în anii bătrâneții, într-un mod de viață, singurul pe care îl cunoștea. Ca o ciudățenie, traducerile Aaliyi au rămas necunoscute publicului larg sau editurilor pentru că Aaliya, din dorința de a-și proteja manuscrisele, le-a depozitat în cutii, în propriul apartament, și nu le-a arătat nimănui, nici măcar celor apropiați. Lucrurile vor lua o întorsătură neașteptată atunci când un dezastru amenință să distrugă aproape șaizeci de ani de muncă neîntreruptă și migăloasă. Uimită și, în același timp, recunoscătoare pentru ajutorul primit pe neașteptate, Aaliya își va deschide sufletul și va da frâu liber poveștilor despre Beirutul în care a crescut, a iubit, a suferit, a citit neobosită și a muncit cu îndârjire la cele treizeci și șapte de manuscrise, toate la fel de dragi.
Orfană de tată de la doi ani, Aaliya a fost crescută de familiile reunite, ale mamei și ambilor perechi de bunicilor, trei luni, perioada obligatorie de doliu, după care văduva, tânăra ei mamă, a fost dată în căsătorie fratelui șeic al soțului decedat. Copil dintr-o altă căsătorie și singura fată, odată cu nașterea fiecăruia din cei cinci frați, Aaliya a fost încet, încet, îndepărtată până când, la paisprezece ani s-a simțit a nimănui. Singură în mijlocul unei familii atât de numeroase, ca un apendice neplăcut și inutil, adolescenta a început să traducă din nevoia de a-și umple timpul cu ceva. La început nu prea i-a plăcut noua activitate, dar tenace, când a sfârșit cele douăzeci de pagini propuse, s-a mirat, tot de una singură, de rezultatul nesperat.
Culeasă necoaptă de pe băncile școlii și măritată la șaisprezece ani cu primul pețitor, un bărbat nepotrivit ca statură și cu un caracter găunos, după aproape patru ani în care a avut cheia de la ușa casei dar nu s-a simțit împlinită ca soție și femeie, Aaliya a semnat cu bucurie actele de divorț. La scurt timp după fericitul eveniment, un văr îndepărtat și-a deschis o libărie în care, cu multe rugăminți și pentru bani puțini, Aaliya a fost acceptată să muncească și asta a făcut, în următorii cincizeci de ani. Cât de cât în siguranță, departe de toată agitația Libanului acelor ani de război civil, Aaliya a continuat să traducă volume pe care le începea, obligatoriu, pe 1 ianuarie, prima zi dintr-un nou an, numai bună de scris titlul, în arabă, al următorului roman.
Singură, fără copii și fără obligații sociale, când și când îndrăgostită, dar necăsătorită a doua oară, Aaliya s-a dedicat lecturii și traducerilor cu răbdarea unui cercetător și o pasiune care o ajută să vadă și să ierte toate păcatele unei societăți libaneze descrise amănunțit și ironic, în care femeia are puține drepturi și multe obligații. Traducând din Kafka, Tolstoi, Pessoa și alte nume mari ale literaturii universale, și povestind despre cărți și scriitori, Aaliya ne deschide larg ușa unei librării gigantice și ne invită să pășim înăuntru, să descoperim autorul preferat sau cartea potrivită. Plin de artă, de referințe și de învățătură livrească, acest roman al femeii de hârtie este unul dintre romanele în care orice cititor de cursă lungă se simte răsfățat, relaxat și pe deplin mulțumit. Mai puțin Aaliya.
La cei șaptezeci și doi de ani ai săi, Aaliya, cititoare recunoscută și traducătoare neștiută, după ce s-a întrebat, în zadar, dacă a trăit sau nu a trăit degeaba, este pusă, din nou, într-o situație limită. Supraviețuitoare a unei copilării furate, vindecată de rănile unei căsnicii eșuate și vaccinată împotriva umilințelor unui război civil care a înfometat-o și a umplut-o de spaime, o inundație produsă de o țeavă spartă în apartamentul de deasupra o aruncă pe bătrână într-o disperare care o paralizează. Sărindu-i în ajutor, vecinele din bloc vor descoperi cutiile cu manuscrise și vor salva foile, agățându-le cu cârlige de rufe pe sfori atârnate prin bucătărie ori uscându-le cu fierul de călcat sau cu uscătorul de păr. Recunoscătoare pentru ajutorul nesperat, Aaliya își va reveni în simțiri și va începe să se destăinuiască, alternând în poveștile ei, amintiri ale unei vieți zbuciumate și fragmente din cărțile citite, atât de multe și atât de dragi.
„Deși nu pot să spun că înțeleg toate implicațiile unui asemenea punct de vedere, am recunoscut că activitatea mea de traducere este inutilă. Cu toate astea stărui în ea. Lumea merge mai departe indiferent dacă fac ce fac sau nu.” (Rabih Alameddine, Femeia de hârtie, p.125)
Magda Lungu, 09 ianuarie 2021
Rabih Alameddine – Femeia de hârtie
Editura Polirom, 2018, 328 pagini
Traducere din limba engleză de Mihaela Negrilă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu