⧫ Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă...
Născut într-un oraș mic, pe care l-a considerat centrul lumii, Matei Vișniec a privit viața ca pe o scenă imensă și a scris teatru din dorința de a transmite publicului emoții vii, autentice, care să-l răscolească atât de mult în timpul unui spectacol, încât să uite pentru câteva ore de grijile de zi cu zi și să-și dorească să repete experiența. Toată dragostea marelui dramaturg pentru teatru și pasiunea lui pentru literatură se împletesc aici, într-un roman doldora de amintiri duioase și de povești cu tâlc despre fascinanta lume a scenei.
Copil fiind, Matei a simțit declicul într-un moment tragic pentru întreaga lui familie. Plecat dintre cei vii la numai 20 de ani, Mihai, cel mai tânăr dintre unchi și neînsurat, a fost însoțit pe ultimul lui drum de o mireasă , o tânără din satul bunicii, gătită în straie de sărbătoare conform obiceiului bucovinean păstrat cu sfințenie de oamenii tradițiilor. Fascinat de nunta și înmormântarea lui Mihai, Matei a păstrat amintirea acelui ultim drum de-a lungul întregii vieți, iar după 50 de ani de teatru și pribegie prin țări străine a înțeles că pasiunea lui pentru ceremonii și spectacolul uman a început atunci, în iarna albă a copilăriei în care a văzut toată suflarea unui sat plângând o singură lacrimă deasupra un mormânt proaspăt săpat.
Cutremurat de solemnitatea ritualului și de intensitatea emoției simțite în momentul îngopăciunii, viitorul dramaturg își va dori să scrie un teatru care să adune oameni în fața unei scene, să-i răscolească prin jocul actorilor și să-i determine să vibreze la unison. După liceu și facultate, exilat în Franța cea atât de primitoare pentru românii alungați de comunism din țara lor natală, dramaturgul va fi adoptat de Christophe Kaplan în primăvara anului 1991, când profesorul va descoperi din întâmplare piesa Buzunarul cu pâine și îi va propune lui Matei Vișniec să o citească împreună în fața studenților de la actorie adunați în Sala Tomasi a Insitutului de Teatru din orașul Avignon. Om de cuvânt, înger exterminator al ideilor preconcepute și tribun al verbului proteic, Christophe Kaplan a fost pentru Matei Vișniec un inițiator în boema artistică a provinciei franceze și un incitator la delir literar, jucând, simultan, timp de 15 ani, rolul de guru, de agent literar și de prieten incomod, dar fidel.
Prolifică și sinceră, prietenia dintre cei doi oameni ai teatrului l-a ajutat enorm pe Matei Vișniec să descopere sudul Franței, o zonă mai puțin cunoscută turiștilor, cea despre care povestește în roman cu admirația exploratorului ajuns pe acel tărâm miraculous de la capătul lumii, în care istoria și religia s-au înclinat în fața artei dăruindu-i locașe sacre pentru un festival al artei. La Avignon, zidurile orașului nu mi se par construite din blocuri, ci din pachete cu cărți. Om de teatru într-una dintre marile capitale ale teatrului, Avignon, Matei Vișniec a trăit pentru un teatru pe care a încercat să-l cuprindă în 100 de definiții de timp pantof sau de tip umbrelă, cuminți și concrete, aidoma iubirilor de tip pantof sau imprevizibile și invincibile, asemănătoare iubirilor devastatoare de tip umbrelă care au calitatea de a se încrusta până la os în ființa celor care le-au trăit și rămân acolo până în cea din urmă clipă, parțial vindecate, dar niciodată uitate.
Din trecut către viitor și de jos spre infinit, alegând ca repere pantoful pământean și umbrela aeriană, Matei Vișniec a scris acest roman ca o invitație adresată cititorului pentru a-l însoți pe scriitor într-o călătorie inedită în care regizorii și spectatorii se întâlnesc cu actorii unui circ ambulant, cu un cuplu de pensionari simpatici și câinele lor, Clever, cu un haker pasionat de literatură și cu alte personaje la fel de fantastice ca poveștile lor. Nelipsită din roman, chiar și atunci când pare că e lăsată deoparte sau vremelnic uitată, este lumea fascinantă teatrului. Dedicat scenei și artiștilor ei, romanul unei reverențe în fața spectacolului lumii este o superbă declarație de dragoste dedicată artei de a prezenta în fața unui public, o piesă. Cu lumina aprinsă și cu telefoanele mobile deschise, imaginându-ne că a bătut gongul, când suntem pregătiți pentru spectacol, putem începe.
„La început credeam că știu ce este teatrul, dar nu mă duceam la teatru. Apoi m-am dus la teatru și am vrut să fac teatru. Acum fac teatru, dar nu cred că știu ce este efectiv teatrul. Un singur lucru știu: nu mă pot lipsi de el.” (Matei Vișniec, Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă…, p.167)
Magda Lungu, 20 decembrie 2020
Matei Vișniec – Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă...
Editura Polirom, 2018, 544 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu