⧫ Femeia nisipurilor
Niki Jumpei, profesor și entomolog amator, în căutarea unei specii noi, în locul insectei care ar fi putut să-i înscrie numele în enciclopediile ilustrate descoperă o localitate stranie în care populația existentă trăiește în caverne săpate în nisip. Ținut captiv de o văduvă, femeia nisipurilor, și muncit până la epuizare, profesorul este obligat să îndepărteze, zi de zi, nisipul care amenință să îngroape satul, în timp ce mintea lui se zbuciumă să găsească o cale de a evada.
Plecat în concediu, într-o zi de august, pe malul mării, la distanță de jumătate de zi cu trenul, profesorul Niki Jumpei a dispărut fără urmă, iar după șapte ani, fiind de negăsit, a fost declarat decedat. În ziua plecării, echipat ca pentru o excursie în munți, bărbatul s-a urcat într-un tren cu care a mers până în stația S..., apoi într-un autobuz din care a coborât la ultima stație. Încântat de peisajul cu zeci de văgăuni și coline domoale, a mers tot înainte, ore întregi, către un țărm de mare care își făcea simțită prezența prin nisipul fin, din ce în ce mai mult, și smocurile mărunte de iarbă din ce în ce mai uscată. Fermecat de o insectă cu picioarele de dinainte galbene, Niki Jumpei a înaintat întruna, încet și măsurat, către niște dune care păreau retezate la o anumită înălțime, de sabia unui uriaș.
Din ce în ce mai uimit de priveliște, Niki s-a apropiat de dunele de nisip și mare i-a fost mirarea când a descoperit un sat întreg în care casele, în loc să se înalțe, se afundau în nisip până când acoperișurile locuințelor ajungeau la același nivel cu baza de jos a dunelor. De parcă dunele se întindeau peste sat și nu invers, satul peste dune. Curios ca orice cercetător, profesorul a intrat în vorbă cu un bătrân de prin partea locului și pentru că soarele plecase între timp la culcare, l-a rugat să-l găzduiască peste noapte într-o casă țărănească sau într-un loc în care să se odihnească după hoinăreala de peste zi. Zâmbind în barbă, moșneagul l-a condus pe profesor la o scară de frânghie și i-a urat noapte bună de îndată ce l-a văzut coborât în locuința unei femei pe care o strigase bunicuțo.
Albă la față de parcă ar fi fost pudrată cu zăpadă, mititică și drăguță, bunicuța era o văduvă în jur de treizeci de ani, bucuroasă nevoie mare să hrănească și să găzduiască un bărbat tânăr și zdravăn, numai bun de aruncat în arena luptei cu nisipul. Fără să înțeleagă că a intrat, de bunăvoie, într-o închisoare pe viață, profesorul încearcă, în primele zile, să îi explice femeii că nu nisipul este problema sătenilor, ci zona în care au fost construite ciudatele locuințe și că soluția, foarte simplă din punctul lui de vedere, ar fi să lase natura să își urmeze cursul și să se mute, cu tot cu familii, mai aproape de țărm sau mai sus, pe stânci, în locuri mai sigure, departe de nisipul a toate stăpânitor. Șocată de vorbele profesorului, femeia va asculta explicațiile, dar fără să le priceapă înțelesul, va elimina orice cale de comunicare cu exteriorul.
Curajos în primele zile, Niki Jumpei o va ajuta pe femeie să care afară nisipul care curgea prin acoperiș și intra peste tot, dar încet, încet, epuizat de o muncă istovitoare și inutilă, se va răzvrăti, încercând să evadeze în fel și chip din temnița nisipului. În a patruzeci și șasea zi de când a fost închis în văgăună, profesorul găsi scara de frânghie, urcă la repezeală, străbătu satul în fugă, dar greși drumul și nimeri între nisipurile mișcătoare în care înțepeni, incapabil să mai facă vreun pas. Alertați de câțiva copii care l-au văzut alergând, sătenii au pornit pe urmele lui, l-au eliberat din capcana de nisip și l-au coborât din nou în văgăuna femeii nisipurilor, cu o funie trecută peste brațe, ca pe un pachet.
Incapabil să convingă sătenii de absurdul muncii lor și imposibil de convins să rămână într-un loc pe care îl ura, bărbatul va continua să caute o cale de eliberare, dar va amâna atât de mult momentul plecării încât, după șapte ani de la dispariție, conform legii, va fi declarat decedat. Revolta, înfrângerea și resemnarea cercetătorului pus într-o situație limită sunt admirabil conturate de Kobo Abe în acest roman, considerat de critica literară ca una dintre cele mai valoroase opere japoneze postbelice. Ca o recunoaștere, romanul Femeia nisipurilor a fost ecranizat în 1964, în regia lui Hiroshi Teshigahara, iar filmul a fost distins, în același an, cu Premiul pentru cel mai bun fim străin la Festivalul de la Cannes.
„Deodată ochii i se avîntară în sus, ca o pasăre, și i se păru că se privea pe sine. Cu siguranță, cel mai ciudat dintre toți era chiar el... el care se gîndea la ciudățenia lucrurilor de aici.” (Kobo Abe, Femeia nisipurilor, p.150)
Magda Lungu, 26 decembrie 2020
Kobo Abe – Femeia nisipurilor
Editura Polirom, 2018, 232 pagini
Traducere din limba japoneză de Magdalena Levandovski-Popa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu