⧫ Agonie și extaz
Cunoscut de întreaga lume ca pictorul celebru al boltei Capelei Sixtine (Cappella Sistina, Vatican), un proiect gigant la care a muncit patru ani până la epuizare, Michelangelo Buonarroti a fost, de fapt, sculptor și a îndrăgit atât de mult marmura, pe care o alinta numind-o o bucată de carne, încât din mâinile sale au ieșit capodopere. În paralel cu sculptura, curios, îndrăzneț și vizionar, Michelangelo a studiat desenul și anatomia umană, le-a deslușit tainele și a îmbogățit pictura și arhitectura cu o operă uluitoare, despre care Leonardo da Vinci, contemporan cu artistul, a remarcat că va fi greu de egalat și imposibil de depășit. Reconstituind ficțional viața ilustrului Michelangelo, Irvin Stone ne propune o întânire cu omul și artistul, cele două fațete ale uriașei personalități.
Întors de la Roma la Florența, Michelangelo a primit o scrisoare prin care cadinalul Piccolomili îi cerea cincisprezece statuiete, atât de mici încât să încapă în firidele strâmte ale unui altar. Sculptorul visa la David, uriașul de marmură pe care l-a văzut întrupându-se atunci când s-a uitat la blocul Duccio, o coloană de peste cinci metri jumătate lungime. Înnebunit că nu-și poate vedea visul cu ochii, artistul a terminat repede primele două statui, Sfântul Petru și Sfântul Pavel, a cioplit în linii mari figurile papilor și a căpătat un răgaz de care s-a folosit desenând zi și noapte un David puternic și limpede. După ce a terminat desenele, a luat blocul Duccio, a înlăturat tot ce a fost de prisos și l-a eliberat pe gigant din marmura în care a stat în adormire atâtea veacuri. Statuia sa albă, ridicată pe soclu după patru zile și patru nopți în care Michelangelo a păzit-o de nemernicii care ar fi vrut să o distrugă, gigantică și desăvârșită, i-a lăsat muți de uimire pe florentinii care au alergat să o vadă. În câteva zile, statuia a devenit un simbol al Florenței, iar artistul, în pragul vârstei de treizeci de ani, părea să-și fi atins deplina putere de exprimare.
Prețuit de contemporani așa cum și-a dorit, Michelangelo a continuat cu Fecioara cu pruncul, o sculptură de o delicată puritate care, împreună cu uriașul David, i-au adus din partea papei Iulius al II-lea recunoașterea talentului excepțional și o nouă comandă: două cavouri, unul pentru cardinalul Recanati, celălalt pentru cardinalul Sforza. În dușmănie cu Leonardo da Vinci, care susținea sus și tare că sculptura este mai prejos decât pictura, artistul nesocotește dorința papei și pictează o frescă, Scăldătorii, pe același perete cu Leonardo, care-l va năuci pe Rafael Sanzio, de douăzeci și unu de ani, un artist al eleganței și al culorilor intense. Întors la cavourile papei după întrecerea cu Leonardo, Michelangelo începe lucrarea, dar este întrerupt de porunca papei de a decora bolta Capelei Sixtine. Acestui proiect care l-a scos din minți și l-a făcut să urle la Santictatea Sa că el este sculptor, nu pictor, i se va dedica trup și suflet, iar după patru ani apocaliptici în care nu a știut ce înseamnă ce înseamnă tihna, i-a oferit papei o capodoperă de aproape 500 de metri pătrați, fascinantă prin compoziție și neegalată până în prezent.
Pictor și arhitect, de nevoie, prozator și poet când nu mai putea răbda umilințele sau când era frământat de dulcele chin al iubirii, dar înainte de toate sculptor, pentru că mamura i-a fost marea dragoste, Michelangelo a trăit în 90 de ani cât 90 de oameni într-o singură viață. Deși prieten din copilărie cu Contessina de Medici până când ea n-a mai fost, îndrăgostit în apusul vieții de Tommaso Cavalieri, un tânăr de o frumusețe rară, și nutrind sentimente alese pentru Vittoria Colonna, artistul a trăit solidar, preferând de nenumărate ori să lucreze fără pauze, chiar și în timpul nopții sau în zilele de sărbătoare, nemâncat, însetat sau nedormit. Talentul său uriaș, dublat de pasiunea sa nebună pentru artă, un foc nestins care a hrănit o energie nepământeană, l-au ajutat pe Michelangelo să desăvârșească o operă care l-a ridicat din rândul artiștilor lumii deasupra Capelei Sixtine, mai sus de bolta dumnezeiască, la un pas de infinit.
„Arta pentru mine e un chin, o agonie când merge rău, un extaz când merge bine, dar întotdeauna mă subjugă. Când termin o zi de lucru sunt ca o păstaie seacă. Tot ce-a fost în mine se află acum în marmură sau frescă. Iată de ce n-am nimic de dat în altă parte.” (Irving Stone, Agonie și extaz, vol.II, p.228-229)
Magda Lungu, 23 mai 2020
Irving Stone – „Agonie și extaz”
Editura Polirom, 2016, vol.I–II, 488–528 pagini
Traducere din limba engleză de Liana Dobrescu și Geo Dumitrescu
———— ❖—————————
———— ❖—————————
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu