⧫ Agonie și extaz
Cunoscut de întreaga lume ca pictorul celebru al boltei Capelei Sixtine (Cappella Sistina, Vatican), un proiect gigant la care a muncit patru ani până la epuizare, Michelangelo Buonarroti a fost, de fapt, sculptor și a îndrăgit atât de mult marmura, pe care o alinta numind-o o bucată de carne, încât din mâinile sale au ieșit capodopere. În paralel cu sculptura, curios, îndrăzneț și vizionar, Michelangelo a studiat desenul și anatomia umană, le-a deslușit tainele și a îmbogățit pictura și arhitectura cu o operă uluitoare, despre care Leonardo da Vinci, contemporan cu artistul, a remarcat că va fi greu de egalat și imposibil de depășit. Reconstituind ficțional viața ilustrului Michelangelo, Irvin Stone ne propune o întânire cu omul și artistul, cele două fațete ale uriașei personalități.
Al doilea dintre cei cinci fii ai lui lui Lodovico di Buonarroti Simoni și ai Francescăi di Neri del Miniato Siena, Michelangelo a văzut lumina zilei în Caprese, provincia Arezzo, într-o familie înstărită și la fel de veche ca cea a Medicilor, dar nu la fel de norocoasă. Ridicată cu repeziciune pe la mijlocul secolului al treisprezecelea, familia Buonarroti a avut printre membri nume mari, care și-au înstrăinat ori și-au risipit averile după dorințe sau pentru a ascunde neputințe. Nici bogat, nici sărac, Lodovico Buonarroti a moștenit de la strămoși o brumă de avere și un munte de orgoliu, de care artistul s-a izbit ori de câte ori a adus în discuție pasiunea lui pentru sculptură. Lăsat de la câteva săptămâni în grija unei doici, fiică și soție de pietrar, Michelangelo a crescut în Settignano, o localitate din apropierea Florenței, și s-a îndrăgostit atât de tare de marmură, încât a părăsit școala și a intrat ucenic în atelierul lui Domenico Ghirlandaio, la treisprezece ani, după o ceartă monstru cu tatăl său, pe care nu-l interesa arta și disprețuia artiștii.
Talentat la desen și pasionat de sculptură, un an mai târziu, Michelangelo va renunța la vestitul atelier de pictură a maestrului Ghirlandaio pentru a studia sculptura cu Bertoldo di Giovanni, moștenitorul artistului Donatello și favoritul lui Lorenzo de Medici, supranumit Il Magnifico, conducătorul politic al Florenței și protectorul artelor și al artiștilor. Aici, în Grădina de Sculptură a Florenței, îndrumat, dar și criticat aspru de Bertoldo, Michelangelo va fi remarcat de Lorenzo de Medici și invitat să locuiască în palatul familiei Medici, locul de întâlnire a celor mai strălucite minți din Italia Renașterii. În cei trei ani în care a locuit în palatul artelor, din 1489 până la moartea lui Lorenzo Magnificul, Michelangelo se va desăvârși ca artist, dar își va pierde frumusețea chipului și inocența copilăriei. Stâlcit de un pumn care i-a zdrobit nasul și i-a descentrat fața, Michelangelo își va reveni cu greu după lovitură, dar la timp pentru a mai primi încă una, vestea căsătoriei fetei celei mai mici a lui Lorenzo cu Piero Ridolfi. Mutilat fizic, dărâmat psihic de pierderea Contessinei, singura prietenă din copilărie, și obligat să părăsească palatul, Michelangelo se va întoarce în casa părintească, la timp pentru a se putea furișa în capela mănăstirii, locul în care va studia, noapte de noapte, alcătuirea și funcțiile corpului omenesc.
După vandalizarea palatului Medicilor de către mulțimea instigată de Savonarola, Michelangelo părăsește Florența pentru doi ani, timp în care va trăi și va munci în Bologna, apoi în Veneția. În 1945, după restabilirea liniștii în Florența, va fi invitat de cardinalul Riario la Roma ca urmare a unei șotii care între timp a fost descoperită. După ce în copilărie a încălcat toate regulile stabilite de artiștii atâtor veacuri, provocat de Lorenzo Popolano și în lipsa unor comenzi care i-ar fi ocupat timpul și i-ar fi adus ceva bani, Michelangelo a sculptat Il bambino, o glumă menită să-i redea buna dispoziție care plecase de ceva timp și uitase să se mai întoarcă. Voinic și dolofan, încântătorul copil de șase ani, un Cupidon dormind, ar fi fost numai bun de vândut, dar numai în cazul în care ar fi fost mai antic. Inventiv și pus pe șotii, Michelangelo a îmbătrânit statuia, iar Popolano a vândut-o unui amator. Fin cunoscător al artelor și imposibil de prostit, cardinalul Riario a văzut sculptura, a recunoscut geniul, a dat de urma artistului și l-a invitat la Roma. În următorii patru ani, atât cât va rezista în Roma, Michelangelo va primi câteva comenzi, din partea cardinalului și a bancherului Jacopo Galli, îl va cunoaște pe Leonardo da Vinci și se va impune cu capodoperele sale originale, desăvârșite și atât de vii, încât par că abia așteptă să coboare de pe soclu și să înceapă să vorbească.
„Se gândi că, de la început chiar, marmura supusă, feminină, cedase iubirii. Față de marmură, el era bărbatul care domina, a lui era alegerea, cucerirea. Totuși, în legătură cu obiectul iubirii lui dăduse dovadă de gingășie. (...) Statuile se zămislesc din marmură, dar numai după ce unealta a pătruns și a fecundat întocmirea ei femeiască. Totul în viață se naște din iubire.” (Irving Stone, Agonie și extaz, vol.I, p.308)
Magda Lungu, 22 mai 2020
Irving Stone – „Agonie și extaz”
Editura Polirom, 2016, vol.I–II, 488–528 pagini
Traducere din limba engleză de Liana Dobrescu și Geo Dumitrescu
———— ❖—————————
———— ❖—————————
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu