⧫ Oameni sărmani
Roman de debut al scriitorului F.M. Dostoievski, considerat de critică primul roman social din literatura rusă, Oameni sărmani este povestea epistolară a funcționarului Makar Alekseevici Devuskin, trecut de patruzeci de ani, și a Varvarei Alekseevna Dobroselova, o tânără de șaptesprezece ani, orfană și bolnăvicioasă. Deși locuiesc în aceeași curte și mai sunt și rude îndepărtate, cei doi prieteni nu se vizitează și nici nu se întâlnesc pentru a sta de vorbă pe îndelete, ci preferă să-și scrie. Corespondența lor amplă, de o sinceritate dureroasă, dezvăluie, pe lângă necazurile care par să nu se mai termine și îngrijorările pentru ziua de mâine, acea parte sărăcită și umilită a societății rusești, cu toate prejudecățile, dezamăgirile și micile speranțele ale ei.
Varvara Alekseevna Dobroselova are un trecut apăsător. După o copilărie lipsită de griji, într-un loc uitat de lume, un sătuc de pe moșia imensă a prințului P. din gubernia T., la căteva luni după ce copila a împlinit doisprezece ani, familia Varenkăi s-a mutat la Petersburg. Rămas fără slujba de administrator al moșiei după moartea prințului, tatăl fetei a supraviețuit doi ani grijilor și mâhnirilor după care s-a îmbolnăvit grav și s-a sfârșit atât de neașteptat încât celor apropiați le-au trebuit câteva zile pentru a înțelege ce s-a întâmplat. Orfană de tată de la paisprezece ani, Varenka s-a mutat împreună cu mama în casa Annei Fiodorovna, o femeie bogată și rea, care le-a oferit hrană și adăpost rudelor sărace, dar le-a otrăvit sufletul cu boscorodeli nemeritate și reproșuri interminabile.
În casa Annei Fiodorovna, Varenka l-a cunoscut pe Pokrovski, un tânăr tuberculos, sărac, modest și tăcut, care i-a fost profesor de științe înlocuind pensionul pe care l-ar fi meritat dacă ar fi avut un tată cu o brumă de avere. Generos și învățat, studentul Pokrovski a reușit să sădească în mintea crudă a Varvarei dorința de a descoperi lucruri noi și de a trăi puțin mai decent decât la limita sărăciei. Singură pe lume după decesul mamei, profund impresionată de moartea cumplită a studentului Pokrovski și de durerea bătrânului său tată care l-a vegheat până în ultima clipă, Varvara Alekseevna va încerca să supraviețuiască vânzând mărunțișuri împletite sau croșetate de ea.
Makar Alekseevici Devuskin este un funcționar aflat veșnic în căutarea unei slujbe. Fără ambiții și fără orgolii, Makar nu își dorește decât să mănânce, să bea, să fumeze și să-i trimită Varenkăi, împreună cu scrisorile, o mică atenție, un ghiveci cu flori, un chiorchine de strugure, bomboane sau un alt cadouaș care să îi aline bolile sau să-i alunge tristețile. Necăsătorit, chelios și timid, funcționarul de patruzeci și unu de ani este îndrăgostit lulea de tânăra orfană, dar nu recunoaște ce simte decât atunci află că unul din prietenii Annei Fiodorovna, domnul Bîkov, un bărbat bine, impozant și hotărât, îi cere mâna Varenkăi. Suprinzător, deși erau prieteni foarte buni, Varvara Alekseevna nu i-a cerut lui Makar o părere despre posibila ei căsătorie, ci doar l-a informat că va pleca cu Bîkov, neștiind sau neinteresând-o că funcționarul și-ar fi dorit de la ea ceva mai mult decât o simplă prietenie.
Cu inima frântă la aflarea teribilei vești, Makar Alekseevici încearcă să-i vorbească Varvarei despre dragostea ce-i poartă, dar nu pentru a o convinge să renunțe la Bîkov, ci pentru a o ajuta să înțeleagă că, pentru o tânăra de șaptesprezece ani, o căsătorie cu un bărbat matur și bogat este echivalentul unui bilet câștigător la loterie. Este surprinzător cum cei doi prieteni, amândoi modești și umili, în loc să lupte împreună împotriva sărăciei, încearcă să supraviețuiască de la o zi la alta sperând într-o minune care, în cazul Varvarei Alekseevna Dobroselova, chiar se întâmplă. Pus în fața unui fapt împlinit și conștient că este incapabil să schimbe cursul destinului, Makar Devușkin protestează leșinat împotriva căsătoriei prietenei sale, tot într-o scrisoare, pe care o încheie magistral, declarându-se printre rânduri învins.
„Omul sărac, bietul de el, e pretențios: el se uită chiorîș la fiecare trecător, își rotește privirea cu timiditate, trage cu urechea la fiecare cuvînt – chipurile, nu cumva se vorbește ceva despre el? Că, vezi Doamne, de ce e el așa de amărît? Ce simte el? Că, de pildă, cum arată el din partea asta și cum arată din cealaltă?” (F.M. Dostoievski, Oameni sărmani, p.122)
Magda Lungu, 16 mai 2020
F.M. Dostoievski – „Oameni sărmani”
Editura Polirom, 2016, 208 pagini
Traducere din limba rusă de Livia Cotorcea
———— ❖—————————
———— ❖—————————
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu