⧫ Rugăciune pentru Cernobîl
Pe 26 aprilie 1986, în noaptea de vineri spre sâmbătă, reactorul și clădirea celui de-al patrulea bloc energetic de la centrala atomoelectrică de la Cernobîl au fost distruse de o serie de explozii. Norul radioactiv s-a extins rapid peste Bielorus și Rusia, pe 29 aprilie a fost înregistrat în Polonia, Germania, Austria și România, pe 30 aprilie în Elveția, pe 1 și 2 mai în Franța, Belgia, Olanda, Marea Britanie și nordul Greciei, pe 4 mai în China, iar pe 5 și 6 mai în SUA și Canada. A fost nevoie de mai puțin de o săptămână ca Cernobîlul să devină o problemă internațională.
Centrala nucleară de la Cernobîl a fost construită rapid, într-un ritm nebunesc; s-a scris că a fost ridicată în doi-trei ani în timp ce, în Japonia de exemplu, construcția unui asemenea obiectiv durează între doisprezece și cincisprezece ani. În noaptea catastrofei, în centrala groazei n-a fost prezent niciun fizician. Operatorul de serviciu, Leonid Toptunov, a apăsat pe butonul roșu de protecție antiavarie cu câteva minute înainte de prima explozie, dar butonul n-a funcționat. La o oară și 23 de minute după miezul nopții s-a dezlănțuit infernul. Treziți din somn de exploziile puternice, locuitorii din Pripiat, orașul din apropierea reactorului, au fost informați că la centrală a avut loc un incendiu, iar a doua zi dimineață, au putut vedea deasupra lor, pe cer, o auroră boreală stranie. Mare, imensă, de un liliachiu intens, aurora admirată îndelung de locuitorii care nu mai văzuseră un asemenea fenomen marca începutul unei noi epoci, cea de după Cernobîl, și destrămarea unui imperiu, a URSS-ului.
În primele ore de după explozie a fost haos. Nimeni nu fusese pregătit pentru un asemenea dezastru, amploarea catastrofei nu s-a putut anticipa, iar în următoarele zile s-a instalat panica. Martorii care auziseră exploziile sau văzuseră pe cer curcubeul ucigaș, neînțelegând prea bine ce s-a întâmplat, s-au gândit că a fost vorba despre un mic incediu la centrală, ceva banal, fără nimic ieșit din comun, și și-au continuat rutina zilnică uimiți că în orășelul lor au început să apară militarii, mulți, din ce în ce mai mulți. O parte dintre soldați primiseră ordin să asigure perimetrul, a altă parte fuseseră trimiși să evacueze populația din Zonă. Lichidatorii, în mare parte tineri cu o medie de vârstă de 30 de ani, deși au primit recompense în bani, medalii sau diplome de onoare, nu au trăit îndeajuns încât să se poată bucura de ele. Din cei 80 000 de oameni care au respirat aerul intoxicat al Cernobîlului în timp ce au adunat lucrurile lăsate în casele părăsite, au smuls recoltele, au îngropat pământul în pământ sau au împușcat animalele domestice rămase fără stăpân, puțini au supraviețuit pentru a putea, peste ani, să povestească ce au văzut în Zona morții și ce au simțit când au aflat că zilele le-au fost furate de radiații.
Copiii următorilor ani de după Cernobîl au învățat să vorbească repetând alte cuvinte decât cele ale unei copilării fericite. Adulții s-au ferit să le explice că jocurile lor sunt răni adânci, rămase în urma unui Cernobîl care a distrus pe oricine a încercat să i se împotrivească. Alungați din casele lor de dezastru, copii și părinți, refugiații Cernobîlului, au pornit la drum mânați de un singur gând: să se întoarcă cât mai repede acasă, în locul în care s-au născut, singurul lor univers. Cei care n-au putut fi convinși, cu vorba sau cu forța, să-și părăsească tihna și rostul, au rămas supraviețuitorii unei lumi transformate, peste noapte, într-un necunoscut greu de înțeles, o lume ostilă, stearpă, alta decât cea în care trăiseră înaintea celei de-a douăzeci și șasea zi a anului 1986. Rămași fără oamenii dragi, prieteni sau rude, urmașii Cernobîlului au fost nevoiți să ducă mai departe toată neputința celor care nu au înțeles de ce li s-a luat o viață și li s-a dat, în schimb, un coșmar.
Apăsătoare și încărcată de tot omenescul unor cuvinte rostite de oameni care au învățat cum să trăiască după o moarte, Rugăciune pentru Cernobîl este o carte grea, tulburătoare și atotcuprinzătoare; conține și date, și analize, și relatări, și iubire, și viață și moarte. Toți martorii care s-au decis să vorbească, de la omul de știință la bătrânul care a refuzat să plece din zona contaminată, au povestit prin ce au trecut exact așa cum au simțit, cu tot cu temeri, certitudini și neputințe. E multă tristețe în carte, multă durere, îngrijorare, rușine și furie. Soțul decedat în chinuri cumplite după intoxicarea cu o doză enormă de radiații, pruncul născut mort sau cu grave malformații și respingerea copiilor Cernobîlului de alți copii, de vârste apropiate, dar necontaminați, sunt drame care macină un om pe dinăuntru, îl fărâmițează până aproape de nimic. Deși nu se consideră eroi (mulți dintre martorii-povestitori ai Svetlanei Aleksievici nici nu au vrut să-și spună numele), toți supraviețuitorii au povestit, cu curaj și cu sinceritate, despre ei și despre cei care s-au născut, au iubit, au muncit, au trăit sau au murit după noaptea care a urmat celei mai mari catastrofe tehnologice a secolului al XX-lea.
„Oamenii care cunoscuseră și trecuseră împreună prin umilință fug unii de alții... Fug de sine. Fug de ce au aflat acolo despre om... (...) La Cernobîl, am aflat, am simțit ceva despre care nu am chef să vorbesc... Despre faptul că, de exemplu, toate noțiunile noastre umaniste sunt relative... Într-o situație extremă, omul real nu e omul din cărți.” (Svetlana Aleksievici, Rugăciune pentru Cernobîl, pag.158)
Magda Lungu, 27 aprilie 2019
Svetlana Aleksievici – „Rugăciune pentru Cernobîl”
2015 - Premiul Nobel pentru Literatură
Editura Litera, 2019, 368 pagini
Traducere din limba rusă: Antoaneta Olteanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu