⧫ În mers de rac
Scufundarea pachebotul britanic RMS Titanic în Atlanticul de Nord, în 1912, în timpul primei și ultimei sale călătorii de la Southampton, Anglia, la New York, Statele Unite, din cauza ciocnirii navei cu un iceberg a fost una dintre cele mai mari tragedii maritime în care și-au pierdut viața aproximativ 1.500 de oameni, pasageri și membri ai echipajului. Peste trei decenii, în 1945, nava germană MV Wilhelm Gustloff, având la bord civili, militari și membri ai echipajului, a fost scufundata în Marea Baltică de un torpilor sovietic comandat de un ucrainean cu tată român. Pierderea de vieți omenești a fost uriașă, peste 9.000 de oameni, de 6 ori mai mulți morți decât în naufragiul Titanicului.Considerată cea mai mare catastrofă maritimă din istorie, scufundarea navei Gustloff a nimicit destine. Ursula Pokriefke, supraviețuitoarea septuagenară, fiul ei, jurnalist la Springer, născut de femeia îngrozită imediat ce s-a dezlănțuit iadul pe Gustloff, și Konrad, nepotul crescut de bunică și hrănit cu amintiri de război, sunt martora, respectiv odraslele dezastrului, care s-au simțit obligate să schimbe ceva.
După o viață în care a fost pistonat de maică-sa într-una, iar tot ce i-a ieșit anapoda a fost pus pe seama scufundării unui vapor, jurnalistul Pokriefke, tributar într-ale cuvântului de când era flăcău, înainte de a scrie chiar și o singură frază despre nava germană MV Wilhelm Gustloff, s-a pus pe cercetat. Mama, Ursula Pokriefke, strigată Tulla, a crescut în Langfuhr, n-a fost căsătorită, dar a rămas însărcinată din greșeală, a născut și a crescut un copil, vorbindu-i la nesfârșit despre catastrofa maritimă, la care aăuga, de fiecare dată, noi amănunte. Studios de mic, student mediocru, apoi jurnalist sau freelancer, în funcție de oferte sau de necesități, Pokriefke a devenit tată tot dintr-o greșeală, ca și maică-sa Tulla. Prieten cu Gabi, dar fără gânduri mari, a fost târțt de femeia vizibil însărcinată la Ofițerul Stării Civile, apoi acasă și din nou la Starea Civilă, după șapte ani în care nu s-a legat nimic, doar că de această dată pentru un divorț care s-a lăsat îndelung așteptat. Rămas cu mama după divorțul părinților și cu un tată aproape inexistent, Konrad a găsit un refugiu în brațele bunicii, care nu s-a sfiit să-i umple capul cu amintiri din război.
Alexander Marinesko, născut în 1913, în Odessa, pe țărmul Mării Negre, într-o familie ucraineană după mamă și românească după tată, a crescut învățând din mers să mintă și să fure, iar de la marinari, să se scufunde și să vorbească amestecat, în toate limbile auzite pe chei. Toate acestea i-au folosit mai târziu, când a primit comanda primului submarin, un torpilor M96, cu care a exersat atacul la suprafață urmat de scufundarea rapidă. Preocupat de antrenamente și comandă, a pierdut din vedere asasinarea activistului Wilhelm Gustloff, procesul răsunător al ucigașului David Frankfurter, condamnarea acestuia la optsprezece ani de închisoare, construcția și botezul navei Gustlof, lansarea la apă, primele croaziere ieftine pentru oamenii muncii și transformarea ei peste noapte, în 1940, în navă-Lazaret, apoi, în următorii ani, în cazarmă plutitoare și vapor purtător de refugiați. Ieșită din război cu câteva avarii ușoare, Gustloff a fost andocată, reparată, iar la întoarcerea pe mare l-a primit la comandă pe căpitanul Friedrich Petersen, un lup de mare de șaizeci și cinci de ani, clasat ca inapt pentru luptă, dar suficient de bun pentru vremuri pașnice.
Cu patru ani mai mare decât Marinesko și cu paisprezece mai tânăr decât Wilhelm Gustloff, nu nava, ci omul, David Frankfurter s-a născut în satul sârbesc Daruvar, ca fiu de rabin, și a îndurat în copilărie patru operații zadarnice, care l-au îmboldit să studieze medicina. Slăbănog de mic, suferind, apoi veșnic student din cauza bolii care l-a împiedicat să-și termine studiile, David a fugit în Elveția când a început prigonirea evreilor. În ianuarie 1936, în timp ce călătorea cu trenul, fuma și citea un ziar, a dat peste fotografia lui Gustloff, liderul de partid și ținta pe care a urmărit-o ani de zile, dar la care nici n-a visat că poate ajunge atât de ușor. Membru de partid anonim, după ce a fost împușcat de evreul David Frankfurter, germanul Wilhelm Gustloff a fost redenumit erou și martir, iar in memoriam, nava care ar fi trebuit să se numească Adolf Hitler a căpătat numele său, ca de altfel alte câteva zeci de școli, străzi și piețe.
În ziua catastrofei, proaspătul numit comandat al submarinului sovietic S13, Marinesko ajunsese la limita răbdării tot căutându-și victime, dar neprimind niciun ordin de luptă. Era hămesit, disperat și dornic de afirmare. Gigantica navă Gustloff, apărută în calea submarinului dintr-o întâmplare, a fost ținta perfectă a celor trei torpile lansate una după alta, care nu doar că au scufundat-o, ci împreună cu ea, au omorât 9.000 de oameni. La distanță de două generații, Konrad Pokriefke rescrie tragedia navei Gustloff pe internet, se împrietenește în online cu un tânăr evreu și înnebunit de poveștile bunicii, îl invită la o așa-zisă hoinăreală prin oraș și îl împușcă, răzbunând asasinarea lui Wilhelm Gustloff. Oripilat de crima singurului său fiu, jurnalistul intră în sala de judecată convins că și el, și bunica, își au partea partea lor de vină în tragedia premeditată de adolescent. Condamnat la șapte ani de închisoare pentru fapta sa, după ce s-a declarat absolut responsabil, adolescentul refuză să asculte și varianta tatălui, o recunoaștere a celor întâmplate dar venită, din păcate, mult prea târziu. Pentru a nu avea pe conștiință și viețile altor tineri nevinovați, în timp ce Konrad își ispășește pedeapsa primită, jurnalistul Paul Pokriefke rescrie istoria tragică a vasului Wilhelm Gustloff, mai puţin cunoscută, care a declanșat următoarele drame ale familiei sale.
„Și astfel se înnodau pe punte conflicte, dar și responsabilitatea comună pentru încărcătura navei, ea însăși greu de definit: pe de o parte, era un transportor de trupe, pe de altă parte, o navă de refugiați și o navă-Lazaret. Vopsită în cenușiu, ca o navă de război, Gustloff oferea o țintă ce nu putea fi clar definită.” (Gunter Grass, În mers de rac, p.106)
Magda Lungu, 27 aprilie 2019
Gunter Grass – În mers de rac
Editura Polirom, 2013, 224 pagini
Traducere din limba germană de Maria-Magdalena Anghelescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu