⧫ Ultimii martori
Copilăria este un tărâm magic, de basm, în care el, copilul, pătrunde în fiecare zi fără teamă, curios să descopere toate câte sunt pe lume știind și simțindu-se protejat de grija și de dragostea părinților și a bunicilor. Copiii războiului nu au avut copilărie. Cea mai frumoasă vârstă le-a fost furată și-n locul ei a rămas un loc întunecat, bântuit de spaime, sărăcie și moarte. Câțiva dintre ei, Ultimii martori, și-au amintit ce au primit în schimbul celor mai frumoși ani și au povestit o altă istorie, cea mai puțin cunoscută și în care ei, fără să știe, au fost cei mai bravi dintre eroi.
Povestirile lor, imagini dintr-un război privit prin ochi de copil, sunt șocante. Cei foarte mici, între trei și șase ani, au înțeles războiul ca pe o monstruozitate care a venit peste ei lăsându-i orfani de unul sau de ambii părinți. Fără un tată, plecat pe front sau omorât sub ochii lor, sau smulși din brațele unei mame înnebunite de dorul celui plecat, fiu, soț sau tată, acestor copii le vine greu să-și amintească și să-și transforme aducerile aminte în cuvinte. Pentru cei mai mărișori, între șase și cincisprezece ani, aceia care s-au bucurat de puțină copilărie înainte de începerea prăpădului, trecerea de la tihnă la teroare a fost atât de bruscă încât i-a mutilat sufletește pentru tot restul vieții. Prea tineri și lipsiți de apărare, și unii, și alții au fost purtați prin orfelinate și lagăre și au așteptat, la nesfârșit, o mamă sau un tată care n-a mai venit. Câțiva dintre ei și-au găsit familii de împrumut, alții s-au aciuat pe lângă grupurile de partizani, iar cei mai curajoși dintre băieței au învățat cum să folosească o armă cu mult înainte de a cunoaște scrisul sau cititul.
Maturizați peste noapte, îmbătrâniți de griji și de frică, copiii anilor ’41 – ’45 au trăit într-un coșmar despre care vorbesc printre lacrimi și suspine. Privit prin ochii lor, războiul care le-a ucis părinții, le-a împrăștiat familiile și le-a mutilat sufletele capătă dimensiunile unui monstru cu o sută de fețe capabil să ucidă într-o mie de feluri. O fetiță care și-a văzut vecinii de peste gard atârnați de cumpăna fântânii sau un băiețel care a privit cum ard de vii copii ca și el, cu tot cu casa în care s-au ascuns, vorbesc greu, poticnit, sau nu-și găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie ce au trăit și ce au simțit. Relatările lor sunt scurte și intense, ca un oftat profund venit prea târziu pentru a elibera o durere intensă, simțită mult prea devreme, într-un început de viață. Și, ca și cum războiul n-ar fi fost de ajuns să distrugă, copiii au mai povestit și despre sărăcia cruntă și foametea îndurată în perioada în care supraviețuitorii bombardamentelor și ai ocupației germane au fost nevoiți să se refugieze. Lipsa alimentelor din magazine împreună cu recoltele mai puține și mai scumpe au obligat familiile izgonite de acasă să mănânce frunze de prin parcuri, iarbă din păduri, ultimii cărbuni rămași neaprinși, pisicile vecinilor sau câinii lăsați slobozi pe drum. O fetiță a povestit despre cât de gustos i s-a părut pământul pe care curseseră câteva picături de ulei de floarea soarelui, iar un băiețel și-a adus aminte despre bătrânul care rodea nasturii unicului palton rămas după ce soldații luaseră tot ce se putuse lua - alimente, haine, animale-, din casele sau din curțile oamenilor.
Amenințați cu moartea, alungați de acasă, râbdând de foame, chinuiți de frig și trăind de pe o zi pe alta, copiii războiului din cartea Svetlanei Aleksievici au fost martorii unor evenimente pe care le-au îndurat, așa cum au putut, dar pe care nu le-au înțeles și nu le-au iertat niciodată. Târâind după ei vina de a fi supraviețuitorii unor vremuri îngrozitoare, personajele acestei cărți, copii până în cincisprezece ani, au încercat să reconstituie, din amintiri, o istorie care i-a transformat din oameni în drame. Prin vocile lor, temătoare și sfâșietoare, suferința răsună ca un ecou multiplu, venit de departe, amplificat de candoarea și inocența anilor care-ar fi trebuit să fie cei mai frumoși.
„Sub privirile mele, o fetiță a furat la târg o franzelă de la o femeie. Era micuță… Oamenii au prins-o și au trântit-o la pământ, au început s-o lovească… Au bătut-o groaznic, cu brutalitate. Iae ea se grăbea să termine de mâncat, să înghită franzela. S-o înghită înainte ca ei să o omoare…” (Svetlana Aleksievici, Ultimii martori, p.317)
Magda Lungu, 28 aprilie 2019
Svetlana Aleksievici – „Ultimii martori”
2015 - Premiul Nobel pentru Literatură
Editura Litera, 2017, 352 pagini
Traducere din limba rusă: Antoaneta Olteanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu