⧫ Moscova-Petușki
În două ore și cincisprezece minute, distanța parcursă cu trenul de la Moscova la Petușki, fostul băutor metafizic, mahmur de trei luni, de când tot încerca să umble cu mintea limpede, se trezește înconjurat de o realitate dură și dezolantă, pe care o povestește cu un amestec savuros de umor negru și cugetări profunde asupra vieții, iubirii și a morții, inspirat de istorisirile celorlalți călători la fel de distruși ca și el și de sticla de votcă la care nu renunță cu niciun chip.
Urcat în trenul Moscova-Petușki în gara Kursk, nu înainte de a face un popas în restaurantul gării și un ocol de aprovizionare de la magazinul din preajma gării cu o sticlă de vin și patru de vodcă, Venicika își ocupă locul în vagon abia după a doua stație pentru că, între timp, a fost ocupat să se dreagă. Apatici sau absenți, cu ochii goi sau bulbucați, ceilalți călători l-au primit cu răceală, fără să-l întrebe ce a făcut în tot acest timp în capătul vagonului.Aidoma lor, cu vreo zece ani în urmă, când s-a mutat la Orehovo-Zuevo, Venicika a fost primit de ceilalți patru chiriași aflați deja acolo cu o indiferență rău prevestitoare, care s-a transformat în cârcoteală de îndată ce obiceiurile noului venit le-a dat de înțeles veteranilor că au de-a face cu un intelectual care detestă să vorbească despre necesitățile firii.
Uluit de înțelegerea anapoda a lucrurilor de către chiriașii supărați că n-au fost anunțați de vizitele sale de peste zi la toaleta comună, Venicika a încercat să le explice să pudoarea și bunul simț, nicidecum aerul de superiorate, îl împiedică, mai ales în prezența damelor, să facă public un subiect atât de intim și de delicat. La zece ani distanță de la acea discuție penibilă și fără niciun rezultat, mahmurul nostru, dat afară de o săptămână din funcția de brigadier datorită unei tărășenii cu angajamente socialiste și grafice individuale, se roagă la îngeri să fie lăsat în pace de ceilalți călători și să ajungă cu bine la Petușki, unde era așteptat în fiecare vineri, de treisprezece săptămâni în șir, la ora unsprezece fix, pe peronul gării, de femeia care-i era dragă.
Imposibil de singur până la douăzeci de ani, Venicika a descoperit plăcerea de a fi împreună cu prietenii, poeți sau nepoeți, la aniversarea din acel an. Zece ani mai târziu, la treizeci de ani, femeia pe care o cunoscuse și care îl primise în viața și în casa ei, îi umpluse existența plicticoasă cu două zile pe săptămână în doi, plus cele patru ore și jumătate de mers cu trenul de la Moscova la Petușki și îndărăt, acasă, un timp prețios în care gândurile care-i alergau puțin strâmb, din cauza pupăturilor cu sticlele de votcă, reușeau într-un final să se adune într-o concluzie mulțumitoare. Preocupat de răspunsurile la marile întrebări existențiale ale omenirii, Venicika medita patru ore și jumătatea, cu întreruperi bahice, la efemeritatea vieții, iminența morții și exasperantele, dar absolut necesarele, prezențe feminine care schimbă destinul unui bărbat.
Sau, obosit peste măsură de atâta meditat, își stârnea la vorbă învecinații din vagon care de-abia așteptau să li se dea prilejul de a-și povesti necazurile, bucuriile, resemnarea, revolta sau scopul călătoriei. În a treisprezecea vineri de Moscova-Petușki, de exemplu, bunicul slab la minte din naștere de la fereastră și nepotul cu două capete mai lungan decât bunicul, Mitrici amândoi, mergeau la Orehovo, în parc, să se dea în carusel, dar n-au refuzat o gură de votcă și un schimb rapid de impresii, care au antrenat în discuție și alți călători dornici de o scurtă incursiune prin poezia lui Gothe, proza lui Gorki, Turgheniev, Pușkin sau amintirile proprii, amoroase sau nu, care le-au lăsat un gust amar sau dimpotrivă. Încurajat de hohotele și deschiderea călătorilor, Venicika povestește cum a vrut să se angajeze la Muzeul Britanic și a fost refuzat din cauza hainelor ponosite și ciorapilor urât mirositori.
Cu glume, ironii, povești, amintiri și cugetări, cele două ore de mers cu trenul de la Moscova până la Petușki trec în goană, iar eroul nostru mahmur ajunge la destinație, doar că, de acestă dată, nu este așteptat de nimeni pe peron. Confuz, timorat, flămând și înfrigurat, Venicika bate la o ușă oarecare a unui bloc necunoscut, așteaptă, dar nu i se deschide, după care coboară în stradă unde este fugărit de patru necunoscuți până la o piață pavată cu piatră cubică, pe care o recunoaște într-un moment de luciditate și își dă seama că nu a ajuns în Petușki. Rătăcit într-un oraș ce pare dintr-odată ostil și străin, ca și propria lui viață în care nu se mai regăsește, Venicika se roagă la îngerii cerești să se îndure de el și să-l salveze.
„Petușki este locul unde păsările nu tac nici ziua, nici noaptea, unde iasomia nu se scutură nici iarna, nici vara. Păcatul originar – poate că va fi existat – nu împovărează ocolo pe nimeni. Acolo chiar și cei care nu se trezesc cu săptămânile au privirea adâncă și senină…” (Venedikt Erofeev, Moscova-Petușki, p.41)
Magda Lungu, 03 august 2019
Venedikt Erofeev – Moscova-Petușki
Editura Polirom, 2014, 168 pagini
Traducere din limba rusă de Emil Iordache
Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu