⧫ Greșeala abaterul Mouret
Fascinat din copilărie de simbolistica și ritualurile religioase, după hirotonisire, abatele Serge Mouret a cerut parohia din Artaud, un sat mic, pierdut printre coline, cu nădejdea de a-și realiza visul de a nimici în el tot ce-i omenesc. Doar că atunci când zbuciumul lăuntric amenința să se transforme în boală, tânărul preot a fost trimis de unchiul său medic la Paradou, într-o grădină paradisiacă lăsată de proprietar în grija unui bătrân ateu și a nepoatei sale, Albine. Aici, Serge va reînvăța să trăiască și va descoperi savoarea primei iubiri, un sentiment la fel de puternic și de copleșitor ca dragostea pentru cele sfinte. Descoperit de Fratele Archangias lângă zidul parcului și întors la realitate brusc, de parcă ar fi fost trezit dintr-un delir, abatele Mouret se simte obligat să aleagă
Hărăzit celor sfinte de pe la opt ani, când se ascundea de părinți pentru a plânge prin unghere pentru că iubea pe cineva de foarte departe, Serge își dorise să devină preot pentru a-și satisface acea nevoie de afecțiune supraomenească, pe care o considera singurul său chin. Cheltuindu-și toți banii ce i se dădeau pe icoane, pe care le ascundea cu gelozie de ochii curioșilor, crescuse odată cu colecția de Marii, niciodată Criști, pentru care îngenunghia pe respezi, dăruindu-i totul Sfintei Fecioare, bunurile sale pământești și spirituale, sufletul, iar mai târziu, după hirotonisire, trupul și patimile bărbătești. Cerând după absolvirea seminarului parohia de la Arlaud, după ce își pierduse mama și tatăl în urma unei drame a cărei grozăvii o ignorase, renunțase de bunăvoie la averea cuvenită în favoarea unui frate mai mare și își luase sarcina de a îngriji de sora mai mică, Desire, o copilă cu mintea slabă, pe care o iubea cu duioșie.
Lipsit de lupte lăuntrice și desăvârșit de la prima cădere în genunchi în fața Fecioarei, abatele Mouret se credea invincibil la cei douăzeci și cinci de ani trăiți într-o splendidă izolare, departe de tumultul ispitelor omenești. Nici enoriașii din parohia bisericuței dintre dealuri nu reușise să-l tulbure prea tare. Ce-i drept, dintre cei o sută cincizeci de inși care trăiau în pustietatea aleasă de tânărul preot, puțini intrau în biserică și doare în zilele de sărbătoare, un lucru pe care abatele nu l-a putut schimba în ciuda vizitelor dese în casele lor sărăcăcioase. Respectuoși cu sfinția sa, de la distanță, țăranii își vedeau de ale lor, cu seninătatea oamenilor simpli pe care-i interesa să aibă ce mânca, ce îmbrăca și un acoperiș deasupra capului, nicidecum vorbele de duh sau povețele pline de înțelepciune ale preotului. La fel de senină ca fratele mai mare, domnișoara Desire își găsise o ocupație care-I era tare dragă: creștea păsări și animale mici, într-o mică fermă ridicată chiar lângă casă, spre disperarea singurei slujnice, arțăgoasa Teuse, care și-a fi dorit ca mândrețea aceea de fată, cu trei mai mică decât Serge, să aibă în juru-i prietene cu care să se viziteze sau pețitori, nu necuvântătoare.
Rarele momente în care abatele Moret era chemat de enoriași, în afară de botezuri, nunți și înmormântări, erau certurile din pricina pământului sau când vreo fată rămânea cu prunc, după o hârjoneală cu un flăcău și mai sărac decât ea. În aceste cazuri, împins de la spate de Fratele Archangias, omul cel mai temut în parohie datorită gurii sale spurcate, abatele Mouret intervenea, cu vorba bună, pe lângă familiile învrăjbite, dar nu insista prea tare, considerând că cele întâmplate, la fel și rezolvarea gâlcevelor, se află în mâinile Domnului. Pornit de dimineață într-o astfel de misiune delicată, tânărul preot își întâlnește unchiul, pe medicul Pascal Rougon, aflat în trecere prin parohie către Paradou. Fost palat superb, înconjurat de grădini imense cu pomi rari și fântâni arteziene spectaculoase, castelul înconjurat de un zid înalt, ridicat pe vremea lui Ludovic al XV-lea de un senior pentru aleasa inimii, fusese părăsit după ce femeia, gingașă și bolnăvicioasă, a murit.
Părăginit și nelocuit, castelul și grădinile lui ajunseseră în grija unui moșneag ateu și ursuz, bătrânul Jeanbernat, paznicul proprietății, care locuia într-o cocioabă cenușie, așezată în mijlocul paradisului, și care, deși căzuse la pat din cine știe ce pricină, iar vecinii chemaseră doctorul, se ridicase a doua zi, ambiționându-se să nu moară. Pasionat de filosofie și singurul cititor al imensei biblioteci a castelului, moș Jeanbernat mai mult s-a enervat decât s-a bucurat de vizita neașteptată a celor doi, medicul și preotul, și pufnind nemulțumit, a catadicsit să le-o prezinte pe nepoata sa, Albine, o făptură la fel de sălbatică ca grădina neîngrijită din jurul palatului. Întors la el acasă, surprins de prospețimea și tinerețea fetei, abatele Mouret o aseamănă în gând cu Fecioara Maria la șaisprezece ani în timp ce medicul Pascal o prinește ca pe o posibilă infirmieră, preocupată din lipsa altei ocupații, de însănătoțirea grabnică a nepotului cu tulburări nervoase, căzut într-in delir mistic în care se credea alesul Fecioarei Maria pe pământ.
Dus de unchiul Pascal într-o stare jalnică la castelul de la Paradou, Serge își revine datorită îngrijirilor Albinei și, amestecând imaginea Fecioarei Maria cu chipul nepoatei lui moș Jeanbernat, se lasă purtat într-o poveste de iubire stranie, ca o halucinație, în care este și nu este prezent, și din care este trezit brutal de Fratele Archangias, pornit pe urmele tânărului său prieten și hotărât să-l salveze din paradisul pierzaniei. Neînțelegând pe deplin ce i s-a întâmplat în perioada în care a iubit și a fost iubit de Albine, abatele Mouret, întors la casa parohială din Artaud, încearcă din răsputeri să redevină același preot neîntinat, de dinaintea plecării la Paradou. Disperată că a fost pe nedrept părăsită, Albine nu înțelege nici ea ce este în mintea fostului iubit și își dorește să-l convingă să se mute la castel. Între cer și pământ, judecat de Fratele Archangias că a făcut o greșeală de neiertat, dar, în același timp, de neînfrânt în crezul său că aparține dumnezeirii, abatele Mouret refuză dragostea promisă de Albina și rămâne preot, în ciuda faptului că alegerea sa provoacă o tragedie.
Abordând tema complexă a iubirii umane versus chemarea divină și analizând pro și contra pasiunea lumească puternică, dar trecătoare, înconjurată de exuberanța naturii sălbatice, versus devotamentul profund față de divinitate, romanul Greșeala abatelui Mouret este o poveste intensă despre iubire, trădare, iertare și curajul de a merge mai departe, în ciuda conflictelor dintre instinctul primar și vocația aleasă.
„Se năștea la douăzeci și cinci de ani, cu simțurile deodată trezite, încântat de uriașa boltă a cerului, de fericitul pământ, de minunăția orizontului desfășurat în jurul lui. Grădina aceea pe care-o ignora în ajun era o extraordinară desfătare.” (Émile Zola, Greșeala abatelui Mouret, p.164)
Magda Lungu, 21 iunie 2019
Émile Zola – Greșeala abatelui Mouret
Editura Polirom, 2014, 420 pagini
Traducere din limba franceză de I. Gr. Periețeanu
Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu