⧫ Vremea minunilor
Plecat împreună cu tatăl său în Italia, Alin, un puști de zece ani, este convins că părinții caută un tratament pentru boala sa cu nume de om. În realitate însă, pentru că nu putea răbda atmosfera sinistră din România anilor 70, tatăl copilului încerca să găsească o cale de evadare către Statele Unite. Privită prin ochii lui Alin, odiseea dramaticei călătorii de la Timișoara la Roma și înapoi, acasă, urmată de anii teribili ai adolescenței, o perioadă în care familia așteaptă un moment prielnic pentru o nouă evadare dintr-o țară aflată sub dictatură, este o aventură plină de peripeții și minuni.
Născut cu boala Charcot-Marie-Tooth (CMT), o tulburare genetică rară, care îi afecta nervii periferici, cauzându-i slăbiciune musculară, în special la picioare, Alin a făcut primii pași destul de repede, dar peste doar câțiva ani a fost nevoit să poarte ziua pantofi tari și grei, iar noaptea să suporte, din când în când, câte o tijă de metal la unul din picioare. Știind că nu boala în sine îi cauza dureri copilului, ci pantoful greoi și incomod, după orice plimbare cât de mică, tatăl grijuliu obișnuia să-i scoată pantoful ortopedic și să-i maseze ușor piciorul drept. Recunoscător părinților pentru atenția căpătată, Alin nu s-a mirat atunci când, în primăvara lui 1976, tatăl l-a anunțat că primiseră pașaportul care le dădea dreptul la o ședere în Italia, în scopul unor examine medicale necesare stabilirii diagnosticului misterioasei sale boli.
După un drum chinuitor cu trenul, de la Timișoara la Belgrad, și o așteptare de șase ore în Veneția, tatăl și fiul au ajuns la Roma (prima minune), într-o zi de vineri, cu optzeci de mărci în buzunar și adresa unei organizații umanitare de la care au primit bonuri de masă și cazare în pensiunea signorei Maria de pe Via Cesare Balbo, nu departe de biserica Santa Maria Maggiore. După câteva luni în care Marius Teodorescu a muncit pe unde a găsit, iar Alin a învățat limba italiană, și-a făcut prieteni noi și a hoinărit în voie pe străzile Romei, așteptând cu nerăbdare telefoanele mamei și veștile de acasă, tată și fiul au găsit în cutia poștală o scrisoare de la Joint. Puteau pleca în America (a doua minune).
După ce s-au despărțit cu greu de prietenii italieni, signora Maria, signor Giovani, Francesco, Paolo și Petro, Marius și Alin au zburat de la aeroportul Flumicino peste ocean, până la New York. Deși foarte încântat că și-a văzut, în sfârșit, visul cu ochii, Marius Teodorescu s-a lămurit rapid că visul american e doar o iluzie. Angajat ca recuperator în lipsa altui loc de muncă mai acătării, românul fugar din țara natală a început să doarmă prost și să transpire abundent. Încărunțit de la treizeci de ani, dar încă în putere la patruzeci, inginerul a rezistat în America doar câteva luni, până la operația băiatului, muncind ca recuperator, apoi ca spălător de vase într-un subsol, opt ore pe zi, după care s-a întors în România, în februarie 1977, spre stupefacția soției și a puținor prieteni care știau motivul adevărat pentru care plecaseră cei doi de-acasă.
Certat frecvent de soția nemulțumită că eșuase, ratând o șansă unică, supraviețuitor al cutremurului din martie 1977 și hotărât să găsească un tratament pentru boala rară a singurului său copil, Marius Teodorescu se zbate că găsească o nouă șansă de a fugi din țară în timp ce Alin, preocupat de prietenii din ccartier, de școală și de fete, se îndrăgostește de Ariana, descoperind plăcerea plimbărilor pe înserat și a atingerilor nevinovate (a patra minune). Povestind cu umor despre lipsa alimentelor de pe rafturile magazinelor, despre programele radio și teve pe care nu le urmărea nimeni, despre întunericul în care dispărea orașul atunci când se oprea, ca la comandă, lumina, dar și despre profesorii de la școală sau șotiile copilărești, Alin nu pierde nimic din farmecul copilăriei, apoi al adolescenței, în ciuda bolii care nu poate și tratată sau a adulților din jur, care se zbat să supraviețuiască, visând la o libertate dincolo de graniță, pe care o obțin cu greu, când încă nu este prea târziu (a cincea minune).
„Dacă aveam de gând să depun armele, n-aș fi pornit la drum cu copilul. Când am coborât din tren în gara din Roma, când am pășit într-un loc așa de mare și zgomotos și am privit într-o altă lume, pe care o știam doar din filmele de la televizor și de la un post de radio interzis, am simțit cum îmi scade curajul și crește în mine frica.” (Cătălin Dorian Florescu, Vremea minunilor, p.164)
Magda Lungu, 31 mai 2019
Cătălin Dorian Florescu – Vremea minunilor
Editura Polirom, 2013, 252 pagini
Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu