⧫ Vremea minunilor
Folosind ca pretext boala din naștere a singurul său copil, inginerul Marius Teodorescu, dornic de libertate, pleacă din România anilor 1970 în Italia, urmând să fugă de-acolo cu ajutorul altor români și mai departe, până în Statele Unite. Deși ajung în State, nepregătiți pentru condițiile de viață și muncă din occident, cei doi curajoși se întorc în România destul de repede, doar după câteva luni, spre stupefacția doamnei Teodorescu și a câtorva prieteni apropiați, care insistă și reușesc să-l convingă pe Marius să solicite cât de curând o altă viză, pentru a pleca din nou în străinătate. Privite prin ochii unui copil de zece ani, care își dorește prieteni cu care să discute orice sau doar să se joace, apoi ai unui adolescent de paisprezece, care simte fiorii primei iubiri, toate spaimele din anii 70-80 ale soților Teodorescu, legate de grija zilei de mâine, de supravegherea permanentă, de lipsa alimentelor din galantare sau de necunoscut, sunt pentru Alin un fel de călăuză care nu îi răpește bucuriile vârstei, dar care îi reamintește, în permanență, că viața adevărată e în altă parte.
Născut cu boala Charcot-Marie-Tooth (CMT), o tulburare genetică rară, care i-a afectat nervii periferici, cauzându-i slăbiciune musculară, în special la picioare, Alin a făcut primii pași destul de repede, dar peste doar câțiva ani, a fost nevoit să poarte ziua pantofi tari și grei, iar noaptea să suporte, din când în când, câte o tijă de metal la unul din picioare. Știind prea că nu boala în sine îi cauza dureri copilului, ci pantoful greoi și incomod, după orice plimbare cât de mică, tatăl grijuliu obișnuia să-i scoată pantoful ortopedic și să-i maseze ușor piciorul drept. Recunoscător părinților pentru atenția căpătată, Alin nu s-a mirat atunci când, în primăvara lui 1976, tatăl l-a anunțat că tocmai a primit pașaportul cu viză de Italia, pentru o perioadă de câteva luni, timp în care urma diagnosticarea și tratamentul bolii sale rare.
După un drum chinuitor cu trenul, de la Timișoara la Belgrad, și o așteptare de șase ore în Veneția, tatăl și fiul au ajuns la Roma (prima minune), într-o zi de vineri, cu optzeci de mărci în buzunar și adresa unei organizații umanitare de la care au primit bonuri de masă și cazare în pensiunea signorei Maria, de pe Via Cesare Balbo, nu departe de biserica Santa Maria Maggiore. După câteva luni în care Marius Teodorescu a muncit pe unde a găsit, iar Alin a învățat limba italiană, și-a făcut prieteni noi și a hoinărit în voie pe străzile Romei, așteptând cu nerăbdare telefoanele mamei și veștile de acasă, tată și fiul au găsit în cutia poștală o scrisoare de la Joint. Puteau pleca în America (a doua minune).
După ce s-au despărțit cu greu de prietenii italieni, signora Maria, signor Giovani, Francesco, Paolo și Petro, Marius și Alin au zburat de la aeroportul Flumicino peste ocean, până la New York. Deși foarte încântat că și-a văzut, în sfârșit, visul cu ochii, Marius Teodorescu s-a lămurit rapid că visul american e doar o iluzie. Angajat ca recuperator în lipsa altui loc de muncă mai acătării, românul fugar din țara natală a început să doarmă prost și să transpire abundent. Încărunțit de la treizeci de ani, dar încă în putere la patruzeci, inginerul a rezistat în America doar câteva luni, până la operația băiatului, muncind opt ore pe zi, după care s-a întors în România, în februarie 1977, spre stupefacția soției și a puținor prieteni care știau motivul adevărat pentru care plecaseră cei doi.
Certat frecvent de soția nemulțumită că eșuase, ratând o șansă unică, supraviețuitor al cutremurului din martie 1977 și hotărât să găsească un tratament pentru boala rară a singurului său copil, Marius Teodorescu se zbate că găsească o nouă șansă de a fugi din țară în timp ce Alin, preocupat de prietenii din cartier, de școală și de fete, se îndrăgostește de Ariana, descoperind plăcerea plimbărilor pe înserat și a atingerilor nevinovate (a patra minune). Povestind cu umor despre lipsa alimentelor de pe rafturile magazinelor, despre programele radio și teve pe care nu le urmărea nimeni, despre întunericul în care dispărea orașul atunci când se oprea, ca la comandă, lumina, dar și despre profesorii de la școală sau șotiile copilărești, Alin nu pierde nimic din farmecul copilăriei, apoi al adolescenței, în ciuda bolii care nu poate fi tratată sau a adulților din jur, care se zbat să supraviețuiască, visând la o libertate dincolo de graniță, pe care o obțin cu greu, când încă nu este prea târziu (a cincea minune).
„Dacă aveam de gând să depun armele, n-aș fi pornit la drum cu copilul. Când am coborât din tren în gara din Roma, când am pășit într-un loc așa de mare și zgomotos și am privit într-o altă lume, pe care o știam doar din filmele de la televizor și de la un post de radio interzis, am simțit cum îmi scade curajul și crește în mine frica.” (Cătălin Dorian Florescu, Vremea minunilor, p.164)
Magda Lungu, 31 mai 2019
Cătălin Dorian Florescu – Vremea minunilor
Editura Polirom, 2013, 252 pagini
Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu