⧫ Animalul inimii
Omagiu adus unor vieți curmate sau trăite doar pe jumătate, romanul celei mai frumoase vârste, cea a studenției, este blestemul rostit, magistral, de eroina principală în numele miilor de voci reduse la tăcere de un comunism care a schilodit generații. Fiecare frază mustește de teroare, e îmbibată în cuvinte care scrâșnesc într-un ritm halucinant, metaforele urlă împotriva unei nedreptăți care sufocă orice tentativă de împotrivire, iar scriitoarea-povestitoare se dezlănțuie cu ferocitatea unui animal hăituit care atacă, încercând, disperat, să se apere.
Reușind cumva să se dedubleze, personaj principal și prozatoare, Herta Muller se privește trăind într-o închisoare-capcană și povestește ce vede. E ca și cum ar asista la propriul spectacol - pe care îl urmărește cu o atenție încordată-, și ar nota, în ritmul în care se succed scenele, toate amănuntele decorului și al jocului actorilor-parteneri de platou obligați, prin contract, să îi dea replica. Iar acest spectacol personal, susținut de fiecare paragraf atât de bine construit încât conține măcar un singur element – cuvânt, grup de cuvinte sau figură de stil -, care sugerează sau intensifică groaza, amplificat la o putere egală cu o întreagă generație, induc efectul de halou. Este incredibil să știi că citești un roman țesut din cuvintele cele mai potrivite și să simți cum te desprinzi din lumea aflată în imediata ta apropiere și aluneci, fără putință de scăpare, într-un film de groază.
Unul dintre cele mai complexe și mai bine scrise romane ale Hertei Muller, Animalul inimii este un protest împotriva unui regim dictatorial și un pseudojurnal-confesiune. Crescută cu frică și temătoare de tot ce mișcă, eroina principală arde etape, până la vârsta studenției, lipsită de regretul că s-a născut într-un secol greșit și fără speranțe inutile jucate la tombola unui viitor care nu promitea să-i ofere mare lucru. Copilă provenită dintr-o familie de șvabi bănățeni, povestitoarea a întrezărit niște forme fără fond, dar fiind prea mică pentru un război atât de mare, nu a înțeles prea multe din lumea pâcloasă în care oamenii riscau să devină niște schițe neterminate, incapabile să se autodefinească într-un portret bine conturat și viu colorat. Șocul care a trezit-o din letargie a fost moartea Terezei, colega de cameră, studentă ca și ea, sinucigașa renegată în aula universitară de zecile de mâini ale foștilor prieteni, ridicate pentru a vota excluderea ei din partid și din toate amintirile celor care au cunoscut-o sau măcar au încercat să-i înțeleagă ultimul gest.
Alături de povestitoare, Kurt, Edgar și Georg, cei trei colegi și prieteni, își trăiesc propriile drame, condamnați să-și găsească o cale de urmat într-o lume gri, opacă, traversată de câteva lumini, prea puține și prea slabe pentru a destrăma zidul de întuneric. Aparținând aceleiași minorități ca și povestitoarea, cei trei băieți repetă un destin identic, uniformizat din timp și încastrat în tiparul grotesc al formei fără conținut. Hăituiți până la epuizare, cei patru tineri, martorii unor contemporani supravegheați permanent, percheziționați periodic, sechestrați fără motiv, bătuți și umiliți, în repetate rânduri, de cei care ar fi trebuit să-i protejeze, vor termina școlile începute, își vor găsi un loc de muncă și vor păstra legătura crezând că, agățându-se unii de alții, vor reuși să îndure un destin pe care nu și l-au ales. Îi vom regăsi, peste ani, înstrăinați, secătuiți de iluzii și umpluți de remușcări pentru tot restul vieții. Prietenia lor, fragilă și nevindecată de rănile trecutului, se va destrăma, iar unul dintre ei, cel care nu va reuși nici să fugă peste graniță, nici să îndure abuzurile interminabile, va renunța la vise și la viață.
Pătimaș și dramatic, romanul Hertei Muller se citește dintr-o singură suflare, e ca o durere pe care o accepți pentru că știi că orice împotrivire ar fi un nonsens, o durere vie, episodică, care dispare din când în când doar pentru a reveni cu o intensitate și mai mare. Când am ajuns la punctul de final, am respirat și m-am eliberat. Apoi am avut un singur gând: e ficțiune pură, hiperbolizată, poetică, teatrală și fantastic de bine scrisă. Chiar dacă sub masca ei transparentă se zărește un ghid al supraviețuirii în vremuri nesigure.
„Am trecut podul agale și râul mirosea a fum. Mă gândeam la pietre și mi se părea că gândul nu e în capul meu. Era afară și trecea pe lângă mine. Putea să se îndepărteze de mine după plac, încet sau repede, ca de stâlpii balustradei, înainte de capătul podului voiam să văd dacă râul era întins pe burtă sau pe spate.” (Herta Muller, Animalul inimii, p.177)
Magda Lungu, 10 martie 2019
Herta Müller – „Animalul inimii”
2009 - Premiul Nobel pentru Literatură
Editura Polirom, 2006, 222 pagini
Traducere din limba germană: Nora Iuga
Mulțumesc frumos pentru recenzie și pentru mini-fragmentul ales. Pare a fi o proză poetic-realistă de un rafinament aparte. Încă o dată, mulțumesc!
RăspundețiȘtergere