⧫ Bătrînul și marea
Într-un sat de pescari, un om bătrân, care pescuia singur într-o barcă pe ocean, a ieșit în larg să-și încerce norocul. Deși nu prinsese niciun pește în ultimele optzeci și patru de zile, bătrânul Santiago nu își pierduse speranța că peștele lui mare era acolo, în larg, și așteapta să muște din momeala potrivită. Trezit în zorii zilei și ajutat de Manolin, puștiul pe care îl învățase tainele pescuitului, Santiago a prins a vâsli, atent la păsări, la soare, la apă și la orice mișcare i-ar fi putut semnala prezența peștelui mult dorit. Și iată că, imediat după ce soarele s-a ridicat de amiază, sus, pe cer, unul din bețigașele lungi și verzi ale undițelor, s-a scufundat scurt, ca o avertizare. Captiv în cârligul bărânului Santiago, uriașul pește pins se va lupta cu pescarul, pe viață și pe moarte. După două zile chinuitoare, rănit și sfârșit de oboseală, bătrânul va câștiga bătălia cu giganticul pește, dar victoria lui, amăgitoare, va atrage rechinii care își vor revendica premiul, lăsându-l pe Santiago la fel de sărac, dar cu mulțumirea că a fost singurul pescar, din tot satul, care a prins și a adus la țărm, legat de barcă, un colos de pește de șapte sute de kilograme, lung de șase metri.
Trăind de pe o zi pe alta, singur în coliba lui sărăcăcioasă, slab și ciolănos, Santiago era cel mai bătrân pescar din satul de pe malul golfului. Cu ani în urmă, a fost căsătorit, dar după ce i-a murit soția, a dat jos fotografia nevestei, care îl întrista, și a păstrat doar icoanele, amintiri rămase tot de la ea, care se potriveau mai bine cu patul, masa, scaunul și vatra cu mangal pentru gătit, la fel de modeste ca singura încăpere a cocioabei cu ușa mereu deschisă. Prietenos și blând la vorbă, Santiago nu se amesteca în certurile pescarilor mai tineri, nici nu purta dușmănie mării ori de câte ori se întorcea, din larg, cu barca goală, iar pe Manolin, băiețelul unor pescari la fel de săraci ca și el, îl adora de mic și îi vorbea de parcă ar fi vorbit cu un om mare. La rândul lui, puștiul se ținea scai după bătrân și îl ajuta, după puterile lui, cu cele necesare, pentru pescuit sau pentru traiul zilnic, știind că Santiago nu îl va refuza.
În dimineața în care bătrânul plecase singur, pe mare, Manolin îi cărase lucrurile de la colibă la barcă, așa cum făcea de la cinci ani, și îl petrecuse pe Santigo cu privirea până când l-a pierdut din vedere. Bătrânului i-ar fi plăcut ca puștiul să-l însoțească, se simțeau bine împreună și aveau multe de povestit, dar pentru că barca lui s-a întors goală, de pe mare, de optzeci și patru de ori la rând, în cea de-a optzeci și cincea zi a fost trimis, de tatăl lui, la o altă barcă, mai norocoasă. Fără Manolin, bătrânul a vâslit în întuneric cu gândul la băiat, iar primele cuvinte ce i-au venit în minte, „de-ar fi fost și puștiul aici”, le va repeta, ca o incantație, de mai multe ori, atunci când ea, marea, cea care „acordă sau refuză favoruri imense”, capricioasă ca o femeie care se știe frumoasă, se va juca de-a supraviețuirea cu un om bătrân și bărcuța lui pescărească.
După o dimineață în care suprafața netedă a oceanului l-a îndemnat să se lase în voia curentului, Santiago a ajuns mult mai departe de locul în care sperase să pescuiască. În larg, la amiază, bătrânul și marea au fost martorii apariției peștelui uriaș, care va înghiți momeala, și pe care îl va captura după două zile în care se va lupta, până la capăt, cu natura și cu oboseala adunată în oasele lui prea bătrâne pentru o asemenea aventură pe mare. Când curajos, când la limita puterilor, după ce va rosti toate rugăciunile de care-și va aduce aminte, Santiago va izbucni într-o ultimă implorare: „Mă omori, pește!” zise în gând bătrînul. „Însă ai tot dreptul. N-am văzut niciodată o creatură mai mare, mai frumoasă, mai calmă sau mai nobilă decât tine, fratele meu! Vino și ucide-mă. Nu-mi pasă cine omoară pe cine.” Ca și cum i-ar fi auzit gândul, peștele va începe să se rotească în cercuri, va obosi, va fi răpus cu harponul și legat de barcă de bătrânul care nu înceta să se minuneze de mărimea giganticului pește argintiu.
Rănit și epuizat, Santiago se va bucura doar pentru o clipă de peștele care, dacă l-ar fi vândut la cherhana, l-ar fi salvat de sărăcie și umilințe. Atrași de mirosul sângelui proaspăt, rechinii vor smulge bucăți din peștele uriaș și îi vor fura bătrânului pescar bucuria de a se întoarce acasă, sleit de puteri, dar fericit și învingător. După ce a încercat să se lupte cu prădătorii, copleșit de ferocitatea și numărul lor, Santigo îi va ignora cu desăvârșire, dorindu-și să se termine toate, să ajungă în micul port, iar de acolo în patul lui fără arcuri în care să se poată întinde și, în sfârșit, să se odihnească. A doua zi, la el acasă, bătrânul pescar Santiago va dormi pe săturate, păzit de Manolin, puștiul care îl așteptase să se întoarcă și care îi veghease somnul agitat, îndepărtând curioșii care ar fi vrut să-l trezească.
„Norii se adunau pe cer, vestind venirea alizeului, iar cînd pescarul se uită drept înainte, văzu un cîrd de rațe sălbatice care zburau în formație pe fundalul cerului, deasupra apei, după care se împrăștiau și se adunau iar în formație, și își dădu seama că nici un om n-a fost vreodată singur pe mare.” (Ernest Hemingway, Bătrînul și marea, p.79)
Magda Lungu, 14 septembrie 2018
Ernest Hemingway – Bătrînul și marea
Editura Polirom, 2014, 176 pagini
Traducere din limba engleză de Radu Pavel Gheo
———— ❖—————————————
Serie de autor ⊰ «Ernest HEMINGWAY»
———— ❖—————————————
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu