Geo Bogza

⧫ Țări de piatră, de foc și de pământ

Timp de milenii, oamenii au intuit importanța crucială a naturii în viețile lor, dar Geo Bogza a fost cel care, la pas prin câteva din ținuturile istorice românești, a descoperit Țări de o frumusețe sălbatică, în care piatra, focul și pământul sunt moștenite de prunci, la naștere, împreună cu numele, obiceiurile și legendele înaintașilor, și vor fi lăsate de bunici urmașilor, ca o duioasă și nepieritoare amintire sau ca un groaznic blestem. Resemnați în fața sorții sau răzvrătiți, într-o continuă luptă cu natura sau cu semenii lor, oamenii acestor locuri, înconjurați de munți, de pământuri sau de ape, își împlinesc destinele, senini sau încrâncenați, fără a se gândi, măcar o clipă, că la câteva sute de kilometri de fericirile și nefericirile lor, își duc traiul de zi cu zi locuitorii altor ținuturi, cu bucurii asemănătoare și necazuri care îi amenință sau îi strivesc, ascunse lumii și doar de ei știute.

Primul popas este în Țara de piatră, printre moții din Munții Apuseni, nu prea înalți dar întinși ca suprafață și care ascund, în măruntaiele lor, galerii întortocheate, lărgite cu dinamită sau scormonite cu dalta și ciocanul de căutătorii de aur. Legați de munții arizi cu lanțuri trainice, întunecați la chip și scumpi la vorbă, bărbații țării de piatră, născuți mineri, nu pot pleca în altă parte, pentru că nu știu cum să trăiască fără stânca golașă, fără prăpăstii și fără aurul munților lor pentru care coboară, în fiecare zi, în interiorul minelor adânci, care ascund rămășițele filoanelor bogate de altădată. De veacuri, moții cu fețele mari, osoase, și cu mâinile tăbăcite, cu crăpături adânci frecate cu pământ, s-au învățat cu țara lor stâncoasă, se cunosc între ei și se salută cu Noroc bun, o vorbă pe care o lasă în urmă și în pragul casei din care pleacă la muncă, în mină, fără a ști dacă se vor mai întoarce. La fel de aspre și de colțuroase ca bărbații lor, femeile moților trăiesc într-o continuă așteptare, neagră, apăsătoare, alungată când și când de speranța că muntele se va îndura de tot chinul lor și va cruța viața căutătorului de aur.

De pe crestele bătute de vânturi ale Munților Apuseni, Geo Gogza coboară în arșița Dobrogei de Sus. Aici, în Țara de foc, va întâlni nenumărate popoare și rămășițe de popoare care duc un trai amarnic pe pământul ars de soare, dintre Dunăre și Mare, o fâșie de țară numită Cadrilater. Așa cum moții Apusenilor trăiesc în înfricoșare, popoarele Dobrogei cunosc setea, suferința cumplită a zilelor toride de vară în care lipsa apei seacă fântânile, usucă verdele și ucide oameni și animale. Între un fluviu și o mare, locuitorii satelor Cadrilaterului, români, lipoveni, turci sau bulgari, pescari încercați sau cultivatori ai pământului pietros, nu se mai războiesc cu natura, ca moții, ci duc, de veacuri, răzbunări misterioase, stârnite din motive pe care nu le mai știe nimeni și moștenite din tată în fiu. Fără să fi greșit cu nimic, un nefericit lipsit de apărare, implicat într-o astfel de răzbunare, va fi distrus fără milă, de dragul unui război purtat cândva, între două fantome ale trecutului. Bântuiți de secetă și bătuți de vântul fierbinte al stepei, oamenii țării de foc, bărbați și femei, mândri și iuți la supărare, ascund povești misterioase pe care cu greu le împărtășesc străinilor.

După Țara de piatră și Țara de foc, Geo Bogza trece Prutul, în Basarabia, și se perindă prin Cahul,Chișinău,Tighina și alte orașe mari, întâlnite în Țara de pământ. Atent la basarabeni, la obiceiurile și la poveștile lor, fără să înfrumusețeze nimic, dar lustruind cu migală mizeria și urâțenia încât ajunge chiar el să se întrebe dacă e Basarabia o provincie blestemată?, ne aruncă în față un peisaj dezolant, în care moldovenii rămași cu un secol în urma prezentului abia mai respiră, sufocați de o melancolie crepusculară și de dărăpănături sinistre, Iar pentru a alunga depresia basarabeană, Geo Bogza evadează din țara infernului drept în mijlocul magnificeiÎmpărății a apelor, imperiala Deltă a Dunării. Cuprinsă între cele trei brațe ale fluviului, Chilia, Sf. Gheorghe și Sulina, Delta Dunării, cu ostroavele, cu canalele și cu colierele ei de lacuri și bălți, este o bijuterie biologică și geografică în care viața și moartea au făcut pace și în care bărbații, bărboși și plutitori pe ape, trăiesc alături de femeile și de copiii lor aproape sălbăticiți, într-o suberbă izolare, ocolită de civilizație, în care nu intră și din care nu iese nimeni.

Superb acest volum incomod de reportaje care nu uită legende, nu iartă nimic, dar nici nu cere recunoaștere sau încuviințare. Contemplativ, curios și cu mintea trează, Geo Bogza admiră peisaje și analizează vieți, alege din natură și din oameni ce este mai reprezentativ și reușește, într-un volum memorabil, pe alocuri malițios, să înveșnicească provincii românești ai anillor de început de secol XX.

„Ori de câte ori o dragoste mare a fost pe pământul acesta, ea a fost despărțită de o apă. Așa vorbesc toate poveștile și legendele timpurilor trecute. Așa se întâmplă și în zilele noastre. Flăcăul dintr-un sat de pe malul stâng al Dunării se topește de dragul unei fete din partea cealaltă, din Dobrogea, atunci când nu e cumva mai rău, din Bulgaria; văzută cândva în cine știe ce împrejurare.” (Geo Bogza, Țări de piatră, de foc și de pământ, p.256)

Magda Lungu, 15 septembrie 2018

Geo Bogza – „Țări de piatră, de foc și de pământ”

Editura Litera, 2011, 306 pagini

Tweet