⧫ Tinerețile lui Daniel Abagiu
Deși ar fi trebuit să se numească Deloc literatură, romanul copilăriei și adolescenței lui Daniel Abagiu a căpătat un titlu glumeț, cu sonorități voit indecente. Scris din mai multe perspective, cea a personajului, a naratorului și a scriitorului, romanul pe trei voci, o echilibristică perfectă între realitate și ficțiune, amuză, destinde și provoacă cititorul să descopere cât din el este realitate și unde începe ficțiunea.
Amintirile lui Dănuț sunt scrise din postura victimei, a umilitului, care ajuns, în sfârșit, la maturitate, este capabil să recunoască abuzurile la care a fost supus în copilărie, din neînțelegere și de dragul amuzamentului. Dacă în timpul școlii generale eram un individ retras, asocial și destul de șters – eram bleg și gras, ceea ce constituia doar deliciul colegilor care doreau să se distreze pe seama unui cal de bătaie -, o dată intrat la liceu m-am schimbat într-un alt om. . Iar dacă la școală lucrurile nu stăteau tocmai bine, acasă era și mai rău. Crescut de mama mamei lui, o bunică cu care nu s-a înțeles de la început, Dănuț a transformat apartamentul într-un loc de tortură cu praf de scărpinat și ceaiuri din dopuri de plută administrate bătrânei care se răzbuna povestindu-le părinților isprăvile nepotului, înflorite cu minciuni gogonate și gesturi teatrale.
În paralel cu amintirile din copilărie, o memorialistică hazlie scrisă de naratorul Cezar cu litere înclinate și încadrată între două slash-uri /… / vine să nuanțeze, să completeze sau să contrazică de-a dreptul, pățaniile nefericitului Dănuț. / Bineînțeles că ultima precizare este o „amintire” contrafăcută, fiindcă atunci nu ne mai gîndeam noi la episodul cu bulgarii, iar cînd ocheam nu aveam deloc în minte dușmanii patriei – cum ar fi dat bine într-o astfel de povestire. Avem deja două voci și două perspective, Dănuț Abagiu și Cezar Paul-Bădescu, care alcătuiesc un joc subtil și provocator în care „adevărul” unui personaj este „fantasticul” celuilalt. Și ca și cum lucrurile nu s-ar fi complicat suficient, în roman mai apare o voce, a treia, cea a scriitorului matur care vine cu texte literare „publicate”, în care subiectele sensibile cum ar fi Chestiunea numelor sau Nostalgii comuniste alternează cu articole cu sfaturi practice despre sărut sau despre bătaie în care regăsim același zâmbet amar al hazului de necaz.
În spatele tonului glumeț și a abordării unui anumit subiect din trei unghiuri diferite, - eroul, povestitorul și scriitorul -, romanul mai ascunde ceva: o paralelă între ficțiune și realitate/memorialistică. Explicată cu exemple și demonstrată prin jocul dublu al personajelor Daniel Abagiu și Cezar Paul-Bădescu, această pornire a cititorului de a căuta scriitorul în gândurile și acțiunile fiecare personaj este semnalată, apoi ironizată, dar nu cu răutate, ci doar din dorința de a fi stopată. Cu mult umor și curaj, Cezar Paul-Bădescu atrage atenția cititorului că granița dintre ficțiune și realitate este atât de subțire, încât poate fi lesne încălcată fără ca acest lucru să compromită un roman de ficțiune în care, se știe, orice asemănare cu personaje sau cu fapte reale este pur întâmplătoare.
„Este evident faptul că Dănuț sînt eu însumi. Desigur, afirmația aceasta o să le amintească multora de celebra zicere a lui Flaubert. O comparație cu Flaubert ar fi însă prea mult pentru ce am vrut eu să zic prin asta. La mine lucrurile stau mult mai simplu.” (Cezar Paul-Bădescu, Tinerețile lui Daniel Abagiu, p.70)
Magda Lungu, 27 mai 2018
Cezar Paul-Bădescu – „Tinerețile lui Daniel Abagiu”
Editura Polirom, 2012, 214 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu