⧫ Însemnări din subterană
După ce a primit o moștenire din partea unei rude îndepărtate, un funcționar de rang inferior, din Sankt-Petersburgul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, și-a dat demisia și s-a retras în subterană, într-un demisol cu o singură cameră, mică, urâtă și infectă, de la marginea orașului. În lipsa unei ocupații, supărat pe viață și pe oameni, povestitorul fără nume a început să se confeseze unui jurnal în care își nota ideile sub forma unui monolog trist și revoltător. Suspicios, supărăcios, sărac și bolnav, funcționarul de 40 de ani își amintește întreaga istorie de la care a pornit starea lui de lehamite și de înstrăinare de oameni.
Cu 15 ani în urmă, pe vremea când avea doar 24 de ani și o viață mohorâtă, aproape sălbatică, anonimul povestitor a realizat că își ura slujba și își disprețuia colegii de birou cu care nu se putea discuta despre literatură, critică, romantism sau alte subiecte pe care numai el le considera interesante. Când nu muncea sau nu citea, funcționarul hălăduia noățile pron locuri dubioase, în căutare de senzații tari, dar nici această precupare nu reușea să-i alunge gândurile negre și starea de lehamite care amenința să-l înghită cu totul. Sătul de viața lui anostă, anonimul povestitor a trecut în revistă toți foștii lui colegi de școală și și-a amintit de Simonov, un personaj timid și șters, cu care a petrecut câteva clipe oarecum plăcute.
Într-un impuls de moment, nemaisuportându-și singurătatea, funcționarul bate la ușa lui Simonov și nimerește într-o discuție animată în care toți cei prezenți puneau la cale o masă de adio, organizată pentru ziua următoare, în cinstea unui alt fost coleg, Zverkov. Vulgar și fanfaron, Zverkov primise o moștenire în ultimul an de școală și se remarcase prin colegi printr-un comportament mitocănesc și limba lui ascuțită, apreciată de mitocani, dar considerată de prost gust de povestitor. Fără nicio plăcere, doar din curiozitate, funcționarul pune bani pentru petrecerea ofițerului și ajunge a doua zi, la locul stabilit, cu o oră mai devreme, pentru că nimeni nu a catadicsit să-l anunțe că ora a fost între timp schimbată.
Foc și pară din cauza nepăsării foștilor colegi, anonimul povestitor nu reușește să se distreze la masa festivă, bea peste măsură și se ia la harță cu fiecare mesean, iar pe sărbătorit îl provoacă la duel. Întors acasă după terminarea petrecerii, funcționarul se liniștește, se răzgândește și, rușinat de cele întâmplate, pornește în căutarea lui pe Simonov și a grupului vesel, pentru a-și cere scuze. Doar că, în salonul petrecerii, în locul foștilor colegi, dă peste o tânără cam palidă, cu o privire serioasă și fără urmă de zâmbet. Mirat de apariția neașteptată, funcționarul intră în vorbă cu fata, află că o cheamă Lisa și, îmbătat de propriile cuvinte, începe să-i toarne un discurs moralizator despre cinste și dragoste adevărată care întâi o uimește, apoi o umilește și spre final îi stârnește fetei speranțe false.
Șocat de recțiile lui exagerate din seara petrecerii, de răutatea și sarcasmul discursului care a mâhnit-o pe Liza, fata întâlnită în salon, funcționarul își descarcă nervii pe Apollon, sluga lui credincioasă, un om în vârstă, sobru, de care-și bate joc amânând cu câteva zile să-i plătească simbria. După această ultimă cruzime și după despărțirea definitivă de Liza, pe care o mai umilește o dată, nefericitul funcționar frământat de principii moralizatoare și de teorii pe care nu le poate pune în practică ia hotărârea de a se retrage din societate și de a se izola de toți oamenii pe care-i disprețuiește și cu care nu reușește să ajungă la o oarece înțelegere. Moștenirea pe care o va primi peste 15 ani, îndestulătoare pentru traiul lui modest, de zi cu zi, îl va ajuta să își îndeplinească marele său vis.
Un miniroman teribil în care anonimul povestitor, un snob care oscilează între autodiscreditare și megalomanie, se izolează în singurătate, în subterană, considerându-se o victimă a societății și un geniu neînțeles, cu mult deasupra semenilor după care tânjește și cărora le aruncă însemnările sale, cu un olimpian dispreț.
„«Liniște» îmi doream, doream să rămîn singur în subterană. Neobișnuit cu ea, «viața vie» mă apăsa atît de tare, încît îmi era greu să respir.” (F.M. Dostoievski, Însemnări din subterană, p.168)
Magda Lungu, 01 iunie 2018
F. M. Dostoievski – „Însemnări din subterană”
Editura Polirom, 2012, 120 pagini
Traducere din limba rusă de Emil Iordache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu