Mihai Buzea

⧫ Vulcan. Lumina vine de la Asfințit

Iosif Vulcan nu mai este astăzi un nume cunoscut, iar despre marele lui merit de a fi fost cândva un tânăr publicist orădean care l-a descoperit pe cel mai mare poet al tuturor timpurilor se amintește rar și doar în cercuri restrânse sau nedeschise publicului. Redactor al revistei literare «Familia», Iosif Vulcan a primit pe adresa redacției, acum 150 de ani, o scrisoare însoțită de poezia «De-aș avea» semnată de tânărul Mihai Eminovici. Intuind printre rânduri și rime genialitatea unui poet care abia se ridica, Iosif Vulcan a schimbat numele necunoscutului «Eminovici» în debutantul «Eminescu» și a publicat poezia în paginile revistei fără a sta prea mult pe gânduri. Considerat «nașul literar» al poetului nostru nepereche, Iosif Vulcan a fost, pe lângă o figură impunătoare a culturii epocii în care a trăit, și un personaj fabulos, interpret al celor trei roluri simultan jucate în viața unui poet franțuzit, a unchiului scorțos și a doamnei dragi inimii lui, cei trei contemporani care l-au respectat, l-au admirat sau l-au încurajat și care au depănat amintiri colorate, adăugând tușe intens nuanțate unei biografii primăvăratic romanțate.

Născut în ultima zi din martie a anului 1841, în Regatul Ungariei, Iosif, singurul copil al unei familii greco-catolice și nepot de unchi al episcopului care a întemeiat Școala de la Beiuș, s-a simțit de mic atras de literatură, dar, după absolvirea școlii primare din comună și a celei gimnaziale din Oradea, a ales Dreptul, la îndemnul tatălui său, preotul Nicolae Vulcan. Elev conștiincios fără a fi extaziat de cele învățate în sălile Universității din Budapesta, a devenit avocat pentru că a trebuit să termine ce a început, dar gândurile îi galopau în altă direcție. După primele încercări, reușite, ca reporter, editor și secretar de redacție, cu îndrăzneala oamenilor care știu ce vor și cu un dram de nebunie, în luna iunie a anului 1865, Iosif Vulcan și-a lansat propria lui revistă pe care a numit-o, simbolic, Familia. Nu întâmplător, poetul fictiv Ady Berta, un visător înamorat de metaforă și primul povestitor din biografie, va descoperi, corespondând cu doamna redactorului Vulcan, că succesul literar poate fi obținut mult mai ușor în preajma unei doamne fără preocupări literare, dar cu un venit lunar constant și consistent.

Îndrăgostită de un bărbat matur, chipeș și cu toate vorbele la el, Aurelia Popovici, căsătorită Vulcan, va înlesni visul îndrăzneț al tânărului ei soț, anticipând cu câteva decenii destinul iubitei-sponsor căutată de Ady Berta în orașul Pesta al Ungariei. Uimit de tânăra mireasă a șmecherașului de nepot care a primit, la pachet, o nevastă și douăzeci de mii de taleri din zestrea muierii, Unchiul, al doilea povestitor din biografie, un inginer chimist pasionat de cultivarea plantelor, îl va toca pe Iosif Vulcan mărunțel, neuitând să amintească și de zbuciumul politic al vremurilor, și de iritantele contradicții româno-maghiare, și de o Aurelie care nu înțelegea ungurește decât pe sărite și doar atunci când i se vorbea foarte clar și foarte rar. Impresionat mai mult de curajul lui Iosif decât de Familia nepotului, Unchiul va accepta o colaborare cu bănățeancaAurelia Vulcan, primind din partea soției lui Iosif echipamente de laborator în schimbul unor proze-amintiri pe care redactorul și le dorea publicate în revistă. Această stranie colaborare triunghiulară, poet/prozator-Aurelia Vulcan-Familia, va fi explicată, pe înțelesul tuturor, în ultima parte a biografiei, cea intitulată sugestiv, Confesiunea.

Căsătorită cu Iosif Vulcan și nefericită de soartă, în primul an al căsătoriei, cu un copil născut fără suflare, Aurelia se va dedica soțului și revistei pe care Iosif o va conduce cu talent, o va umple cu articole, poezii și proze ale scriitorilor din Imperiul Austro-Ungar și din Regatul României , și pentru care va munci ca un disperat de la primul număr până când va închide ochii. Promotor al culturii, în general, și al literaturii, în special, Iosif Vulcan va ridica ștacheta revistei, în cei 42 de ani de apariție neîntreruptă, reușind să sprijine artele și să găsească cititori în rândul contemporanilor unei epoci frământate și complicate. Redactor, publicist și traducător al unui număr impresionant de romane, Iosif Vulcan și-a dedicat întreaga viață revistei Familia și a murit împreună cu ea. Dispărut la fel de brusc cum a apărut, numele lui Iosif Vulcan a fost uitat pe nedrept, șters parcă de pe fața pământului odată cu trecerea redactorului în neființă, iar amintirea trecerii lui prin literatură abia dacă mai pâlpâie în zilele noastre, când și când, ca un licurici cu o urmă de sclipici, abandonat în pargul unui trecut din ce în mai îndepărtat.

„M-au întrebat oamenii, după moartea lui, dacă revista n-ar fi putut merge mai departe. Am răspuns mereu la fel: nu, n-ar fi putut. «Familia» a fost, fundamental, opera, binecuvântarea și blestemul unui singur om, nu a fost concepută ca o ștafetă, așa cum sunt cele mai multe publicații.” (Mihai Buzea, Vulcan. Lumina vine de la răsărit, p.167)

Magda Lungu, 21 ianuarie 2024

Mihai Buzea – „Vulcan. Lumina vine de la Asfințit”

Editura Polirom, 2022, 200 pagini

———— ❖———————————————

POLIROM, colecția ⊰ «Biografii romanțate»

———— ❖———————————————

Tweet