Lavinia Bălulescu

⧫ Steinhardt. Bughi mambo rag!

Din 1990 încoace, numele lui Nicolae Steinhardt a apărut din ce în ce mai des în conversațiile celor care au auzit de un evreu botezat creștin, de închisorile comuniste, de un manuscris interzis sau de Jurnalul Fericirii, o carte în care un om a povestit tot ce a trăit, a simțit și a gândit într-o viață chinuitoare și nedreaptă, pe care a privit-o drept în ochi și a biruit-o cu un zâmbet. Un singur lucru n-a fost spus în Jurnal: cum a fost privit Nicolae Steinhardt de cei care l-au cunoscut îndeaproape. Cântărind bine oportunitățile, Lavinia Bălulescu a ales trei dintre cei mai potriviți oameni care ar fi reușit să-și amintească despre viața, chinul și crezul unui român născut evreu, care a îndurat teroarea unei închisori construite de oameni și s-a botezat creștin, pășind în eternitate senin și împăcat cu sine și cu strâmbătatea lumii.

Primul dintre povestitorii aleși este Oscar Steinhardt, tatăl lui Nicu-Aureliu, un om de afaceri autoritar și scump la vorbă care și-ar fi dorit ca pruncul pirpiriu și delicat, cel de-al doilea fiu al său, să aibă un viitor strălucit, presărat cu realizări la fel de magistrale ca ale celebrului Albert Einstein, cu care a fost coleg de facultate, sau cel puțin la fel de cunoscute ca cele ale psihanalistului Sigmund Freud, cu care distinsa sa soție, mama lui Nicu, era înrudită. Câțiva ani mai târziu, directorul fabricii de cherestea din Pantelimon se va lămuri că băiețelul firav și bolnăvicios care privea cu ochii măriți intrarea tancurilor rusești în București, nu va alege nici fizica, nici psihologia. Fascinat de dăngănitul clopotului bisericii Capra pe care-l asculta minute în șir atunci când cânta anunțând o zi de sărbătoare, copilașul sensibil și frumos ca o icoană se va îndrepta cu pași mici, dar hotărâți, înspre o carieră umanistă și un destin rostogolit de tăvălugul vremurilor.

Licențiat în Drept, Nicolae Steinhardt a terminat facultatea, și-a dat doctoratul, a scris eseuri, a călătorit în Franța și în Anglia, a studiat, a publicat cărți și a fost dat afară din barou în urma unui denunț. Rămas pe drumuri după o activitate publicistică intensă și o vârstă abia trecută de 30 de ani, Nicolae Steinhardt a fost nevoit să-și găsească slujbe mărunte pe care le-a onorat cu răspundere, dar pe care nu le-a putut păstra decât o perioadă scurtă, până ce era pârât de un turnător, etichetat necorespunzător sau dușmănos și demis fără prea multe explicații. Funcționar angajat la o editură, translator, avocat sau consilier juridic, Nicolae Steihardt a fost urmărit în permanență până în ultima zi a anului 1959 când a fost arestat și constrâns să depună mărturie în procesul Noica-Pillat. Refuzând să-și trădeze prietenii, intelectuali ca și el, Nicolae Steinhardt a fost acuzat, judecat, condamnat la 12 ani de închisoare și aruncat în infernul lagărelor comuniste.

Eliberat de un decret în cea de-a patra zi din luna august a anului 1964, evreul botezat în închisoare creștin s-a întors acasă, într-o libertate aparentă, supravegheat fiind de Securist, cel de-al doilea povestitor al unor ani umilitori în care Steinhardt și-a împărțit amarul prezentului și amintirile trecutului cu tatăl său până când moartea bătrânului inginer l-a lăsat singur pe lume și osândit să o îndure pentru a o putea înțelege până la capăt. Înlocuitor la cerere al unui coleg internat în spital în urma unui infarct, Securistul îl va cunoaște personal pe Steinhardt și va cotrobăi prin micuța lui garsonieră, căutând dovezi ale unei corespondențe cu oamenii de cuvânt alungați de comunism prin țări străine. Spionând și raportând în timp ce încerca să se convingă că nu face nimic greșit, Securistul îi va sufla în ceafă lui Steinhardt până în ziua în care va aluneca pe gheață și va fi lovit de un autoturism al cărui șofer va fugi, lăsându-l în stradă cu ambele picioare fracturate, incapabil să se miște sau să strige după ajutor.

Salvat de Steinhardt (?), Securistul va fi internat în spital, operat, recuperat și externat taman în ziua în care va afla, cu stupoare, că în dimineața în care a zăcut rănit, pe stradă, într-un alt colț de București, Steinhardt a fost prins între un autobuz și un tramvai, dar a scăpat cu viață deși martorii care au văzut accidentul nu i-au dat nici cea mai mică șansă. Sfidând logica, timpul și spațiul, pe toată perioada convalescenței, Securistul a fost ferm convins că Steinhardt a fost cel care l-a salvat și l-a vizitat de nenumărate ori la spital, deși faptele au demonstrat altceva. Externat din spital, speriat și incapabil să-și pună gândurile în ordine, Securistul își va impune să-l uite pe Steinhardt și își va continua viața chiar dacă pașii i se vor încrucișa de mai multe ori cu fantasma evreului. Ca un făcut sau ca un blestem, după o viață în care urmăritorul va deveni cel urmărit, Securistul își va vedea soția bolnavă de cancer murind cu Jurnalul Fericirii lui Steinhardt strâns, cu ultimele puteri, în brațe.

După accidentul care l-a lăsat invalid, Nicolae Steihardt s-a retras la Rohia, mănăstirea care l-a așteptat cu răbdare și l-a primit întâi ca vizitator, apoi ca monah și păzitor al unei biblioteci pe care a îngrijit-o și a înnobilat-o cu volume rare despre care vorbea cu mândrie și pricepere căpătând în înfățișare ceva de profet. Aici, la mănăstire, l-a întâlnit Discipolul, cel de-al treilea povestitor, un seminarist care și-a amintit cu drag și respect de un călugăr micuț de statură, modest și erudit, care l-a primit cu brațele deschise și i-a vorbit cu căldură de parcă se cunoșteau de o viață. Blând și bun, prietenul tuturor, Părintele Nicolae se purta la fel de firesc cu toți oamenii din jurul său vorbindu-le cu drag în franceză, în germană, italiană sau engleză despre libertate, cuvânt sau cărțile pe care le considera cele mai sfinte dintre toate lucrurile care sunt pe lume. Împăcat cu sine și iertător al păcatelor lumii, Părintele Nicolae s-a stins din viață la Rohia, pe 30 martie 1989, și a lăsat în urmă o operă impresionantă, o moștenire culturală neprețuită și o expresie pe care o spunea atunci când, în mijlocul unor discuții încinse, avea nevoie de o clipă de răgaz. Bughi mambo rag!

”Eu m-am tot gândit și cred că dacă după așa o experiență în închisoare aș rămâne cu nevoia de răzbunare și cu ura și cu scârba că ne-au frânt viețile înseamnă că n-am învățat nimic. Dar, dacă pot învăța ceva din asta și dacă pot fi liniștit cu viața mea și pur și simplu doar scârbit de răutatea și nenorocirea din jur, atunci suferința n-a fost degeaba.” (Lavinia Bălulescu, Steinhardt. Bughi mambo rag, p.64-65)

Magda Lungu, 20 ianuarie 2024

Lavinia Bălulescu – „Steinhardt. Bughi mambo rag!”

Editura Polirom, 2020, 192 pagini

———— ❖———————————————

POLIROM, colecția ⊰ «Biografii romanțate»

———— ❖———————————————

Tweet