Dan Coman

⧫ Enescu. Caiete de repetiții

Născut pe 19 august 1981, în satul Liveni care acum îi poartă cu mândrie numele, George Enescu a fost al doisprezecelea copil al arendașului Costache și a doamnei lui, Maria, fiica preotului Cosmovici. Îndoliată de pierderea primilor unsprezece copilași, familia Enescu a așteptat nașterea pruncului cu o teamă crescândă care le-a umbrit bucuria de a se vedea, din nou, părinți. Dorit cu disperare și așteptat cu nerăbdare, bebelușul plăpând și firav botezat George va crește odată cu pasiunea lui pentru muzică și se va ridica în înalturi până acolo unde nu a mai fost niciun compozitor.

Dar neașteptat și, în același timp, o ultimă speranță a familiei Enescu, micul George a crescut cocoloșit de mamă și ocrotit de brațele puternice ale arendașului Costache. Copil-minune, la doi ani și jumătate a recunoscut primul cuvânt, la aproape trei a început să caute litere prin cărțile de istorie de pe biroul tatălui său, iar la trei ani a auzit taraful. În acea superbă zi de vară, la un târg de prin împrejurimile satului, băiatul a auzit un sunet aparte, ceva ce nu mai auzise până atunci. Vrăjit de melodia care abia începuse, micul Enescu s-a apropiat de taraful de țigani și a încremenit descoperind atâtea instrumente care cântau împreună deși arătau atât de diferit. Smuls de Costache din fața tarafului și împins de la spate până acasă, George Enescu a simțit că s-a transformat pe dinăuntru.

În noaptea aceea a visat muzica tarafului, iar a doua zi, prea mic pentru a înțelege ce i se întâmplă, George a meșterit o vioară dintr-o bucată de șindrilă și un ghem de ață albă, iar cu o buturugă pe post de țambal și degetele lui mici, transformate în nai, a cântat prima melodie, a lui. Apoi pe doua, după care a început să improvizeze în speranța că se va putea apropia măcat de un sunet din simfonia, opera și rapsodia pe care le simțea vibrând înăuntru, dar nu le putea elibera. Atunci, în ziua aceea, George și-a dorit să aibă toate instrumentele tarafului, să le alinieze și să le „spună” în care ordine vor cânta. Prea fericit pentru a tăinui părinților un vis atât de mare, copilul i-a cerut lui Costache o vioară, iar tatăl său, amuzat de dorința băiatului, i-a cumpărat o jucărie. Enervat la culme că nu este luat în serios, George a aruncat jucăria drept în foc, uimindu-și părinții și arătțndu-le că el nu glumește cu treburi serioase.

Mai în glumă, mai în serios, Costache i-a cumpărat încăpățânatului o vioară adevărată. Acesta a fost primul pas pe care l-a făcut Enescu pe drumul pe care și l-a ales o singură dată pentru tot restul vieții. După vioară a urmat pianul, apoi guvernanta franceză care a schimbat regulile părintești în joaca de-a muzica, apoi profesorul Caudella, Iașul și Conservatorul din Viena cu partituri, cursuri, examene și o muncă interminabilă pentru un copil de 8 ani. An după an, Enescu a pătruns în istoria muzicii și s-a apropiat de Beethoven, Haydn și Brahms cu o imensă curiozitate și o profundă considerație. Modest și muncitor, la doar 11 ani, George Enescu a cântat la Bösendorfer, în Viena, și și-a uimit audiența cu noblețea și eleganța unei interpretări mature și fermecătoare. Elogiat de critici și adorat de publicul meloman, fenomenul Enescu a continuat să cânte în Austria și România, apoi și-a continuat studiile în Franța, la Conservatorul din Paris, iar la 6 februarie 1898 a debutat în calitate de compozitor, uluind Parisul și obținând un succes colosal.

Frumos ca un zeu și modest ca un sfânt, admirat de regine și apreciat de nume mari ale muzicii clasice, George Enescu a cules toți laurii învingătorului și a împletit din reușite o salbă pentru prințesa Maria Cantacuzino, Maruca lui cea dragă, pe care a adorat-o de la prima lor vedere până la ultima lui suflare. Compozitor, dirijor, solist și profesor, George Enescu a urcat pe scenele mari ale lumii, dar nu s-a sfiit să cânte în spectacole de binefacere, în saloanele răniților războiului sau în odaia strâmtă a pictorului Ștefan Luchian, în care a intrat pe furiș și i-a șoptit la vioară până ce a zărit pe chipul răpus de boală, lumina unui zâmbet. Generos și demn, iubitor de cultură și îmblânzitor de semeni, George Enescu a urcat pe culmile succesului și a coborât printre oameni împărțind bani, alinând suferințe și încurajând cu sfaturi și premii, tineri săraci și talentați care au apreciat gestul și i-au călcat pe urme.

Pe 14 iulie 1954, Enescu a suferit primul atac cerebral. Perfecționist, distrus de rătăcirile Marucăi și extenuat de munca grea, interminabilă, în următorul an George Enescu a închis ochii pentru totdeauna cu regretul că timpul i-a fost potrivnic. N-am reușit să fac tot ce era în mintea mea. Mi-ar fi trebuit 400 de ani și uite că e posibil să nu-i prind pe toți. - i „s-a plâns” Enescu Ninettei, destinatara scrisorii de adio de prietenie și viață.

„Abia la despărțire, după ce l-a privit cu ochii lui pătrunzători, înecați în lacrimi, i-a spus: setea de adevăr și credința în demnitatea umană, chiar cu prețul celor mai complexe chinuri – asta sînt, dragul meu Jean, asta e ursita mea de compozitor.” (Dan Coman, Enescu. Caiete de repetiții, p.158)

Magda Lungu, 02 februarie 2024

Dan Coman – „Enescu. Caiete de repetiții”

Editura Polirom, 2019, 208 pagini

———— ❖———————————————

POLIROM, colecția ⊰ «Biografii romanțate»

———— ❖———————————————

Tweet