⧫ Hora înfometaților
Cutremurător și sensibil, Hora înfometaților este romanul disperării celor trei copii părăsiți de tată în anii în care Republica Moldova a fost chinuită de secetă și foamete. Crescuți o perioadă de o mamă vrednică și iubitoare, Mariția, Andrieș și Vasilică au rămas singuri acasă atunci când Serafima, disperată că nu are ce le pune pe masă, a plecat în lume să caute hrană. Prea mici pentru a munci în rând cu sătenii, cei trei copii supraviețuiesc cu greu urgiei teribililor ani 1946-1947, în care s-au întâmplat atrocități greu de imaginat și în care puțini au fost cei care s-au luptat cu instinctele primare, păstrându-și puterea de a rămâne, în ciuda disperării și a lipsurilor, oameni.
Pe când era doar o copilă, Serafima nu a cerut niciodată nimic pentru ea, nici cu gândul, nici cu vorba. Cuminte și harnică, orfană de mamă de la doi ani, Serafima a crescut numai cu taică-său în bătătură și a învățat de mică să gătească și să țese mai ceva ca fetele cu mame și bunici. La vârsta măritișului, mărunțică, dar pricepută să țină o casă, a prins drag de Nicador, orfan și el de tată, bun gospodar, dar cu ochi alunecoși după mândruțele care-i ieșeau în cale. Mamă a doi copii, Marița și Andrieș, Serafima a priceput repede că bărbatul als din dragoste urma să-l împartă cu alte femei și a stat mult în cumpănă dacă să-l aducă pe lume pe cel de-al treilea prunc, Vasilică. Cea care a hotărât-o să devină de trei ori mamă a fost Gafița, soacra cu care se înțelegea de parcă i-ar fi fost mamă și nu soacră.
Talentat de mic la muzică și vers, Vasilică a prins din zbor bocetele satului, uimindu-și mama și bunica cu cântece de înmormântare care scoteau din suflete toată durerea ascunsă și neplânsă pentru că nu-și găsise pe unde să iasă la iveală. Și mai avea un talent Vasilică, pe acela de asculta poveștile bunicii Gafița de pe vremea când era tânără și în putere și îl iubea în taină pe Nicu despre care nu vorbea decât cu Baba Marta, sora de cruce și prietena cea mai bună, care-și pierduse pruncul, o fetiță, și soțul, pe Grigore, într-o noapte cumplită, despre care n-a mai vorbit cu nimeni, niciodată. Vindecătoare după ce a rămas văduvă și fără copil, baba Marta tămăduia, salva și primea pe oricine în curte.
Aflând de necazul Serafimei cu Nicador, a prins și mai drag de cei trei copilași nevinovați, iar după ce tatăl lor i-a părăsit pentru o altă femeie, în pragul foametei, a sfâtuit-o să-i trecă pragul ori de câte ori simte că nu mai poate îndura. Prea mândră să primească mila satului, Serafima a ascultat vorbele babei Marta, dar a ales altceva, să plece în Ucraina, cu trenul, împreună cu femeile din satul vecin, pentru a schimba ce mai aveau prin casă, lăicere, covoare, broderii, pe făină și cartofi. Rămași singuri peste iarnă, fără alimente, cu o văcuță adusă de nicăieri de un soldat român care i-a oferit-o lui Andrieș pentru că nu o putea lua cu el la regiment, cei trei copii supraviețuiesc cu greu foametei.
Priviți prin ochii lor, cei doi ani ai urgiei capătă dimensiuni apocaliptice. Marița, spijinind zi de zi portița în așteptarea mamei, ajunge să-i cunoască pe moș Clempuș, bătrânul cu sania cu un singur zurgălău, care colinda satul în lung și în lat în căutarea trupurilor rămase fără viață pe care le ducea la cimitir, apoi le slobozea într-o groapă comună, și pe Valentin, orfanul de mamă de la 14 ani, un tânăr îndemânatic la toate și priceput la îmblânzirea și modelarea lemnului , de care se îndrăgostește și cu care merge la o nuntă cu oameni scheletici în haine prea largi, cu ochii în fundul capului și prea slăbiți pentru a ține ritmul muzicanților la fel de scheletici.
Andrieș, al doilea după Marița, pentru a-și ajuta sora și fratele mai mic, când nu se îngrijește de văcuța Zoița merge la râu, la Nistru, de unde culege scoici, scufundându-se în apele reci ca gheața și pline de lipitori. Priten din copilărie cu Rița, copilița Aniței lăsată de mamă în grija tușei Druța și poreclită de ceilalți copii Marnea, Andrieș o salvează din sania lui moș Clembuș, aproape moartă, și o readuce la viață cu câteva firimituri de pâine și o lingură de lapte cald, căpătat de la văcuța care a supraviețuit iernii pentru a aduce pe lume un vițeluș numai piele și os, la fel ca ea.
Deși sunt înconjurați de moarte și amenințați zi de zi să rămână fără nimic de-ale gurii, cei trei copii supraviețuiesc urgiei anilor 1946-1947, nu-și mai reîntâlnesc părinții, dar găsesc în ceilalți săteni o brumă de bunătate și arar, un ajutor nesperat sau o poveste care-și căută ascultătorul. Neașteptat, în acest roman al disperării, viața și moartea se întâlnesc cu iubirea și ura, care la rândul lor se împletesc cu bunătatea și cruzimea, de parcă binele și răul din oameni ar fi două fețe ale aceleiași monede. Momentul de vârf al acestui roman cutremurător, în care tradițiile și obiceiurile sunt puse la loc de cinste, este nunta la care sunt invitați Marița și Valentin, o petrecere jumătate nuntă, jumătate înmormântare, care redă extraordinar de bine trauma trăită de săteni în anii groazei, care-i împiedică efectiv să se bucure pe deplin de un moment unic și de care supraviețuitorii nu se vor vindeca niciodată.
„Rămaseră singurei într-un sat mai plin de năluci decât oameni, cu drumuri pustii, cu poarta închisă, cu ușa încuiată și cu o mare frică în sân. Iar în casă frig și nesfârșitul cântec al foametei răzbătut din pântec.” (Lilia Calancea, Hora înfometaților, p.89)
Magda Lungu, 11 septembrie 2026
Lilia Calancea – Hora înfometaților
Editura Polirom, 2026, 200 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu