⧫ Maiorescu. Confesiunile unui stoic
După o lună grea, cu multe și mărunte care s-au vrut rezolvate, lectura acestei cărți a fost ca o oază de relaxare în care am intrat, uitând de toate, iar primul capitol l-am citit pe nerăsuflate. Ca urmare, ademenită de vorba dulce a autorului și de cursivitatea poveștii, n-am stat prea mult să analizez ce citesc, dar mi-a încolțit în minte gândul că Maiorescu, aflat în apusul vieții, s-a decis să-și ușureze sufletul, descărcându-și sacul cu poverile trecutului în fața unui părinte spiritual. Uluită de gândul apărut de niciunde am spus stop, ceva nu-i cum ar fi trebuit să fie! Adică, Maiorescu junimistul și prim-ministrul, imperturbabilul și impenetrabilul Titus Liviu, cel care a fost un ocean de liniște și calm în viața publică, ar fi putut fi un furios și un distructiv în viața privată? Măi, să fie! Contrariată de abordarea inedită și de personajul ofertant, construit cu migală și inspirat de uriașa personalitate, am reluat lectura mult așteptatei cărți de la primul ei paragraf și m-am oprit doar în clipa în care am ajuns la punctul de final.
Unu la unu cu uriașa personalitate, Adrian Jicu mi-a depășit cu mult așteptările care, recunosc, au fost mari și, cred eu, îndreptățite, pentru că pe vremea când eram elevă de liceu, l-am întâlnit pe Liviu Maiorescu într-o carte și m-am îndrăgostit fulgerător. Mi-a trecut greu, prin anul trei de facultate, spre amuzamentul prietenelor de vârste apropiate, care visau povești de dragoste cu actori sau cântăreți, celebrități din alte sfere culturale. Cu voia lor și spre bucuria mea, Liviu Maiorescu era liber să se pllimbe prin visele mele, mai liber decât atunci când trăia. Amestecat în tinerețe într-un scandal legat de relația bizară cu sora sa, Emilia, Liviu Maiorescu a închis gura târgului căsătorindu-se, în 1862, cu Klara Kremnitz. După divorțul de prima sa doamnă, s-a recăsătorit , în 1887, cu Ana Rosetti, dar nici una dintre cele două soții n-a reușit să-l țină departe de fel de fel de încurcături amoroase în care intra de bună voie și ieșea după un scandal.
Frumos ca un zeu, dar misogin ca un bărbat dezamăgit, respins de propria sa mamă, care a preferat să-i țină partea soțului în defavoarea fiului, dar iubit în toate felurile de sora sa Emilia, Liviu Maiorescu a fost strivit în copilărie de personalitatea puternică a unui tată tiran, pentru care n-a fost suficient de bun, de deștept sau de implicat. Criticat pe nedrept în copilărie, ignorat sau respins, Maiorescu a crescut în virtutea inerției până într-o zi de iulie a anului 1859 în care, urcat în turla Domului din Koln, și-a promis că-și va înscrie numele în cartea cea mare a istoriei unei nații. Memorabil, acest episod este descris în carte ca o barieră temporală ce împarte existența unui om în două părți distincte: copilăria, adolescența și primii ani ai tinereții de dinainte de Dom, care rămân pe loc și vor fi aproape uitate, și restul vieții de după Dom, care devine un urcuș permanent, uneori sprinten, alteori poticnit, către vârful încoronaților cu nemurire.
Învățăcel la cea mai bună școală imperială, Academia Theresiană, din dorința tatălui său, pe care l-a urât cu înverșunare, apoi dublu licențiat la Berlin și Paris, în Litere și în Drept, și cu un doctorat în Filosofie, Titus se întoarce la Iași pentru a ocupa un post de procuror, în 1862, an în care se și căsătorește cu prima doamnă Maiorescu. Din anul imediat următor, dornic de fapte mari și debordând de energie, începe să ardă etape și devine cunoscut aiuritor de repede. Întâi la Iași, apoi la București, carismatic și conservator, pasionat de politică, fllosofie și literatură, principial și efervescent, fondează Societatea Junimea, la care invită scriitori cu notorietate sau tineri promițători, deslușește tainele masoneriei și pătrunde în scena politică, pe care o domină cu atitudinea sa olimpiană de zeu rătăcitor printre muritori. Ajuns pe Everestul succesului și din ce în ce mai obsedat de imaginea sa publică, evită elegant discuțiile despre viața sa privată, pe care o împinge cu un ghiont într-un con de umbră, alimentând-o când și când ba cu o sămânță de scandal, bau cu o scânteie de adevăr din care a înflorește, extrem de rapid, cu ajutorul amicilor sau inamicilor, o legendă altoită.
An după an, întâi profesor, decan, rector și director, apoi ministru și prim-ministru, temut, admirat sau invidiat, câteodată mulțumit de cariera sa formidabilă, parcă îl văd mustăcind în barbă!, dar niciodată pe deplin fericit, acest logician impecabil și dușmanul declarat al „formelor fără fond” aleargă prin viață de unul singur și ajunge la punctul terminus bolnav și surd, dar suficient de lucid încât să priceapă că a fost la un pas de a fi strivit de ambițiile tatălui său și de indiferența mamei. Nepregătit să părăsească scena deși este nins de ani, Maiorescu se confesează unui părinte, avem aici un ingenios joc de cuvinte!, dar nu o face pentru a obține iertarea divină sau liniștirea sufletului, ci pentru că are o nevoie disperată de un ultim și magnific spectacol. Teatral până în cea din urmă clipă, personajul Maiorescu se mărturisește părintelui întocmai unui diplomat, care și-a pregătit din vreme intrarea în scenă și discursul fără cusur, în care a punctat, rând pe rând, evenimentele, deciziile și oamenii cheie, fără de care n-ar fi ajuns celebru.
„Mi-am promis acolo, în turla Kolner Dorn, să-mi fac un nume care să supraviețuiască timpului și să rămână în istorie. Ca să contezi, trebuie să te ridici deasupra lucrurilor – ceea ce am făcut întreaga viață, prin muncă și perseverență, cu o voință de care sunt mândru și acum, pentru că am cultivat-o cu stoicism.” (Adrian Jicu, Maiorescu. Confesiunile unui stoic, p.17)
Magda Lungu, 16 mai 2025
Adrian Jicu – Maiorescu. Confesiunile unui stoic
Editura Polirom, 2025, 240 pagini
 |
 |
 |
Adrian JICU - Centrul Internațional de Cultură și Arte „George Apostu” | Bacău (16 mai 2025)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu