⧫ Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare
Născut la 19 februarie 1876, în Hobița, Gorj, Constantin Brâncuși a fost al șaselea copil al familiei Maria și Radu Nicolae Brâncuși. Pui de românaș cu ochi de smarald și un dor nebun de ducă, Constantin a avut o copilărie marcată de plecări dese de acasă și de perioade lungi de ucenicie în ateliere meșteșugărești, birturi sau prăvălii din Peștișani și Brădiceni. După absolvirea Școlii de Arte și Meserii din Craiova (1894-1898), Constantin a urmat cursurile Școlii de Belle Arte din București (1898-1902). Premiat din timpul studenției (1900, 1901,1902) pentru lucrările sale (Bustul lui Vitellius, Cap al lui Laocoon, Studiu, Ecorșeu), Constantin Brâncuși a primit, în 1903, prima comandă a unui monument public. Supărat că sculptura nu i-a fost apreciată la adevărata ei valoare, după recepție, Brâncuși a plecat la Paris, pe jos, oprindu-se pentru câteva luni la Viena și Munchen. Admis, în 1905, la Școala de Belle Arte din Paris, Brâncuși lucrează un an în atelierul lui Antonin Mercie, apoi se desprinde de Auguste Rodin rostind celebrele cuvinte La umbra marilor copaci nu crește nimic, iar din 1907 evoluează rapid, devenind unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea.
Născut gorjean și ucenicind de mic prin ateliere și prăvălii, Constantin a învățat, în paralel cu școala, despre materiale și sculptură. Din clasa a treia a tot fugit de acasă și nu și-a mai încheiat studiile, dar ajutat de Grecescu-Perieru, enoriaș al bisericii Madona Dudu și consilier județean, a fost înscris în mijlocul anului la Școala de Arte și Meserii din Craiova, apoi și-a continuat studiile la Belle Arte, în București, cu ajuorul unei burse primite din partea bisericii. După ce trei ani la rând, student fiind, a fost premiat cu bronz și argint penru lucrările sale, iar în 1903 a primit prima comandă a unui monument public, nerecunoașterea valorii sculpturii l-a înfuriat atât de tare, încât, neplătit cu jumătate din suma promisă la recepția sculpturii, a părăsit Bucureștiul și a plecat către Paris, pe jos. În drumul spre Paris, s-a oprit o perioadă la Viena, unde a lucrat ca decorator de mobilă și a vizitat muzeele, iar în 1905 a plecat spre Munchen, iar de acolo, spre Franța.
Nemâncat, nedormit și udat până la piele de o ploie torențială, Brâncuși s-a îmbolnăvit de o pneumonie ce l-ar fi ucis dacă n-ar fi fost salvat și îngrijit de maicile unui schit care, întâmplător, avea și spital. După o perioadă de recuperare, ajunge la Paris, în sfârșit, și este admis, în 1905, la douăzeci și nouă de ani, la Școala Națională de Arte Frumoase. Student pentru an și învățăcel în atelierul sculptoruluii și pictorului francez Antonin Mercie, apoi ucenic pentru câteva luni al sculptorului și graficianului Auguste Rodin, la începutul anului 1907, Brâncuși consideră că a venit momentul să se desprindă de toți maeștrii și de toate influențele lor. După prima versiune a Sărutului, o temă pe care o va relua iar și iar până la capodopera Poarta Sărutului, din 1940, Constantin Brâncuși închiriază un atelier în Rue de Montparnasse, Paris, un loc de muncă care va deveni în câțiva ani, atracția principală a artiștilor francezi sau români, prieteni sau necunoscuți, veniți de peste tot să-i ceară un sfat, să-l vadă sau să guste din mâncărurile traniționale românești, cu care sculptorul cu dor de acasă, își delecta invitații.
În 1914, Brâncuși este invitat de Arthur B. Davies și Walt Kuhn, președintele, respectiv secretarul, Asociației Pictorilor și Sculptorilor din SUA, la New York, Statele Unite, unde îl va cunoaște pe avocatul și colecționarul american John Quinn, cel care îl va salva de mizeria din timpul războiului, cumpărându-i lucrările la un preț uriaș, stabilit de sculptor proporțional cu prețul plătit de Quinn picturilor lui Picasso. După cea de-a doua expoziție în Statele Unite, cea din 1916, Brâncuși va atrage atenția jurnaliștilor și a criticii și va fi invitat să-și expună lucrările în expoziții personale sau colective din Franța, Anglia, Olanda, Elveția și SUA. Invitat în România în 1935, pentru a putea fi admirat și apreciat de conaționali, Brâncuși primește cu bucurie propunerea Ligii femeilor din Gorg de a ridica o lucrare monumentală, un ansamblu care a fost inaugurat pe 27 octombrie 1938, în Târgu Jiu, și care cuprinde Coloana fără Sfârșit, Masa Tăcerii și Poarta Sărutului, cele trei sculpturi celebre în țară și în lume, care au fost cât pe ce să fie dărâmate în timpul regimului communist, dar salvate în ultimul moment și restaurate.
După episodul românesc, Constantin Brâncuși s-a întors în atelierul său din Impasse Ronsin, unde a trăit și a sculptat impresionante opere de artă. Neliniștit ca artist, discret ca prieten și singuratic în viața privată, genialul sculptor a trecut la cele veșnice pe 16 martie 1957, lăsând în urma sa o capodoperă și un gol imens în sufletele celor care l-au cunoscut și l-au prețuit. Fascinant ca personaj, impresionant ca artist și uluitor ca om, prin îndrăzneală și îndârjire, îl întâlnim pe Constantin Brâncuși în această biografie romanțată, scrisă cu duioșie și admirație de Moni Stănilă, scriitoarea care a visat în copilărie să devină artist plastic.
”Deschide ochii și vezi că drumul jertfei urcă și doar delăsarea coboară ca un aluat uitat prea multă vreme la dospit. Închide ochii și vezi înăuntrul tău drumul pe care-l parcurgi, simte proporția interioară, că acolo se ascunde adevărul: drumul urcat, niciodată prea drept, niciodată prea scurt.” (Moni Stănilă, Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare, p. 134)
Magda Lungu, 09 august 2024
Moni Stănilă – „Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare”
Editura Polirom, 2020, 200 pagini
 |
 |
 |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu