⧫ Caragiale. Scrisoarea pierdută
Legenda spune că domnitorul Țăriii Românești, Vodă Caragea, ar fi avut o frumusețe de fată, domnița Ralu, care, pasionată de teatru, l-a cunoscut pe grecul Natis și a rămas profund impresionată de frumusețea și talentul tânărului artist. Mult mai puțin impresionat de cuceritorul Natis Caragea a fost Vodă Caragea tatăl, care l-a chemat pe tânăr la curte și l-a întrebat, mai în glumă mai în serios, câti Caragea pot fi domni într-o țară așa de mica, după care i-a sugerat să-și schimbe numele. Cu gândul la prințesa Ralu, dar conștient că nu-I va fi soață niciodată, artistul Natis Caragiale s-a însurat fata clucerului Ion Nestor și au avut împreună o fată, Nastasia, și trei feciori, Costache, Luca și Iorgu, din care numai Luca nu a urmat calea teatrului.
Născut în 1852, în satul Haimanale, Dâmbovița, Ion Luca a fost primul copil al soților Ștefan Luca și Ecaterina Caragiale. Isteț de mic și cu drag de învățătură, după un an de școală la domiciliu și primele două clase la Școala Doamnească no.1 din Ploiești, l-a avut profesor dintr-a treia pe Basil Drăgoșescu, un împătimit al gramaticii și un pasionat al sintaxei. De la el a deprins micul Luca rigoarea care l-a făcut mai târziu celebru printre tipografi și urât de astrele literaturii geto-dacice. Atras de teatru și încurajat de unchiul Iorgu, după absolvirea gimnaziului, în 1868, Ion Luca a plecat la București, la școala de artă dramatică a celuilalt unchi, Costache, convins că vrea să devină actor. După terminarea studiilor s-a alăturat imediat, ca sufleor, trupei lui Iancu, iar într-o bună zi l-a cunoscut pe Eminescu, un tânăr cu doi ani mai mare, scund și slăbuț, care l-a uimit cu profunzimea ideilor și cu accesele sale de melancolie în care cădea pe neașteptate.
Copist și sufleor la teatru, Ion Luca a suferit cumplit din cauza răutăcismelor actorilor, de care a scăpat atunci când a fost nevoit să părăsească Bucureștiul. Întors în Ploiești, la căpătâiul tatălui grav bolnav, Ion Luca s-a trezit, câteva luni mai târziu, și fără adăpost, și fără un ban în buzunar. La doar optsprezece ani, în 1870, a luat calea pribegiei și s-a reîntors în București, doar că, de această dată, însoțit de mama Ecaterina și de Lenci, fratele mai mic. Student la Drept, dar activând și ca sufleor și copist în trupa lui Mihai Pascaly, apoi, în anul imediat următor, corector la tipografie și la două gazete, Ion Luca a mai făcut un pas spre publicarea primelor cronici satirice. Bun de gură și exigent într-ale scrisului, și-a sporit numărul dușmanilor cu fiecare remarcă acidă rostită răspicat sau articol publicat. Sfădit cu Maioresu din cauza politicii, nu a lipsit prea mult să se bată cu Eminescu din prea multă dragoste pentru Veronica Micle.
Publicist cunoscut publicului datorită articolelor și cronicilor din Claponul și România liberă, în 1879, la 27 de ani, Ion Luca Caragiale a debutat cu prima piesă de teatru, comedia O noapte furtunoasă, dar adevărata sa notorietate a început cu traducerea tragediei în versuri Roma învinsă, spectacol jucat pe scena Teatrului Național din București. Căsătorit cu Alexandrina Burelly, o frumusețe brunetă plină de delicatețe, dar și de o franchețe și duritate deloc muierești, cari m-au atras mai mult decât orice farmec al boiului, și în sfârșit moștenitor al averii îndelung așteptate a Momuloaiei, Caragiale dramaturgul nu s-a dat în lături nici de la a înființa și desființa zeci de cârciumi, la care a fost patron și angajat ca dezgustător de vinuri, a doua sa mare slăbiciune după amorurile fulgerătoare pentru domnițele singure sau doamnele altor bărbați.
Cunoscând slăbiciunile soțului, Alexandrina a îngăduit toate patimile dramaturgului, l-a primit în casa și în viața sa pe Matei, copilul lui Luca și al altei femei, și-a crescut și educat proprii copii rămași în viață și l-a însoțit pe Caragiale în lungul drum parcurs de la sărăcia Bucureștiului până în îndestularea Berlinului. Revizor școlar la Pitești, gazetar, apoi director al teatrului în care a fost mai întâi sufleor, Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale chiar din timpul vieții, în ciuda faptului că a mai fost și desconsiderat de neprieteni sau criticat pe nedrept. Autoexilat la Berlin împreună cu familia, după ce a căpătat averea Momuloaiei, Caragiale nu s-a mai întors în țară, iar în 1912 a murit printre străini. Considerat de George Călinescu cel mai mare dramaturg român, Ion Luca Caragiale a fost ales, post mortem, membru al Academiei Române.
Păstrând nealterat umorul șugubăt al dramaturgului, Bogdan-Alexandru Stănescu a romanțat biografia celui mai național scriitor (Mihai Ralea), conturând un ipohondru tipic, încremenit sau mort de spaimă în fața unei coli albe de hârtie, disperat după bani și după fuste,dar, în același timp, pe scenă, unul dintre cei mai talentați pamfletari ai teatrului românesc.
„Am încercat să le bag în cap că scrisul e un meșteșug, că fiecare cuvânt își are locul lui fix în frază și că prea puțin mă interesează sentimentele puse în pagină dacă faptele prezentate-s trunchiate și gramatica e belită.” (Bogdan-Alexandru Stănescu, Caragiale. Scrisoarea pierdută, p.74)
Magda Lungu, 02 august 2024
Bogdan-Alexandru Stănescu – Caragiale. Scrisoarea pierdută
Editura Polirom, 2019, 192 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu