⧫ Hortensia Papadat-Bengescu. Străina
Născută în Ivești, Galați, pe 8 decembrie 1876, Hortensia a fost unicul copil al soților Zoe și Dimitrie Bengescu, o familie de oameni deschiși la minte, care i-au stârnit interesul pentru muzică și literatură. Educată la pensionul „Bolintineanu” din București și cu dor de ducă în Parisul despre care tinerii acelor ani aveau numai cuvinte de laudă, Hortensia va suferi un șoc atunci când mama, bolnavă de inimă, îi va interzice plecarea. Neagră de supărare că nu poate părăsi Bucureștiul, Hortensia se căsătorește, la numai douăzeci de ani, cu magistratul Nicolae Papapadat, un bărbat matur și serios, împreună cu care va avea o familie numeroasă și o viață decentă. La 36 de ani, în 1912, după ce toți cei cinci copiii vor fi crescut suficient de mult încât să se poată descurca și singuri, Hortensia se întoarce la prima dragoste, literatura, și debutează cu un text semnat cu pseudonimul Loys.
Remarcată imediat de scriitorii cercului ieșean, apoi încurajată de prietenii literari ai „Sburătorului” bucureștean, Hortensia Papadat-Bengescu evoluează în următorii ani cu repeziciune, sub privirea atentă și admirativă a criticului și prietenului Eugen Lovinescu. După o prietenie cu Lovinescu de mai bine de 20 de ani și o activitate literară intensă, încununată, în 1936, cu Marele Premiu al Societății Scriitorilor Români, către apusul vieții, Hortensia Papadat-Bengescu va suferi cumplit din cauza greutăților financiare și a problemelor de sănătate. În dimineața zilei de 5 martie 1955, după o lună de agonie, la 78 de ani, Hortensia Papadat-Bengescu moare uitată de fani și ignorată de confrați și oficialități.
Născută în Ivești, Galați, pe 8 decembrie 1876, într-o familie cultivată, apoi absolventă de pension și căsătorită, la numai 20 de ani, cu magistratul Nicolae Papadat, un om matur, cu zece ani mai mare decât ea, Hortensia nu le-a iertat niciodată părinților refuzul de a o trimite la Paris, pentru a-și completa studiile, dar nici nu și-a bătut joc de bărbatul rigid și nepotrivit, pe care singură și l-a ales. Soție devotată și mamă, tânăra femeie și-a luat ambele roluri în serios până în ziua în care a înțeles că toți cei cinci copii au crescut suficient de mult încât mai pot fi lăsați și nesupravegheați, iar soțul, din ce în ce mai enervant cu aerele sale de superioritate, mai poate fi și ignorat. Fascinată de literatură din copilărie, Hortensia Papadat-Bengescu și-a reluat pasiunea pe care a ținut-o ascunsă un deceniu și jumătate și a debutat în 1912, la 36 de ani, în revista „La Politique”, cu un text semnat cu pseudonimul Loys. Remarcată imediat de scriitorii cercului ieșean, apoi încurajată de prietenii literari ai „Sburătorului” bucureștean, Hortensia Papadat-Bengescu evoluează în următorii ani cu repeziciune, sub privirea atentă și admirativă a criticului literar și prietenului, pentru următorii mai bine de 20 de ani, Eugen Lovinescu.
Împărțită în două jumătăți complementare, dar care n-au format niciodată un întreg, denumite sugestiv E.L. și EA, biografia romanțată a acestei scriitoare aproape uitate are o simbolistică aparte. E.L., bărbatul și criticul literar Eugen Lovinescu, este îndrăgostit de EA, femeia altui bărbat, și fascinat de talentata Hortensia Papadat-Bengescu, o scriitoare care a debutat târziu, dar în forță, pe care a creditat-o de la prima lectură publică, la cenaclul Sburătorul, și pe care era dispus să o descopere și să o îndrume. Ea, femeia de patruzeci de ani, soție de două decenii și scriitoare la început de carieră, flatată de admirația nedisimulată și de interesul celebrului om de litere, pe care nu știe cum să le interpreteze, este atrasă magnetic de un bărbat care nu-i va aparține pe deplin, niciodată. Nu pentru că lui nu i-ar fi trecut prin cap să divorțeze de femeia cu care se căsătorise cu trei ani înainte de a o cunoaște pe Hortensia, ci pentru că ea, devotată copiilor și unei caricaturi de căsătorii, cu un bărbat nedelicat și nepotrivit, nu ar fi aruncat de pe umeri crucea destinului indiferent de cât de greu ar fi apăsat-o.
Enervat de succesul literar al soției, pe care o ridiculiza ori de câte ori i se oferea ocazia, dar liniștit de distanța dintre Focșani și București, magistratul Papadat a pierdut din vedere faptul că doi oameni de litere pot face orice, chiar și amor, cu ajutorul cuvintelor potrivite. Atrași irezistibil unul de altul de la prima vedere, Hortensia și Eugen vor întreține o corespondență periodică, care le va alimenta prietenia sinceră, povestea de dragoste și admirația reciprocă, pentru mai bine de 20 de ani. Priviți într-o oglindă spartă în două bucăți, corespunzătoare celor două părți ale biografiei, și E.L., și EA, sunt incompleți unul fără celălalt. Deși mai mare decât Eugen Lovinescu cu cinci ani, o diferență nesemnificativă după împlinirea vârstei de 30 de ani, după decesul criticului, pe 16 iulie 1943, și dizolvarea cenaclului „Sburătorul”, Hortensia Papadat Bengescu aproape că renunță la aparițiile în public, izolarea autoimpusă fiind motivată, în primii șase ani, de grija pentru un soț bătrân și bolnav, apoi, în următorii șase, după ce magistratul nu a mai fost, de greutățile financiare și de problemele din ce în ce mai grave de sănătate. La aproape un deceniu de la primirea Premiului Național pentru Proză, în dimineața zilei de de 5 martie 1955, la 78 de ani, scriitoarea a murit singură, în patul mare din camera fiicei sale. Trei zile mai târziu, Hortensia Papadat-Bengescu a fost condusă pe ultimul drum de cei din familie și câțiva colegi de breaslă mai tineri, care n-au cunoscut-o prea bine, dar i-au citit cărțile.
„Nu ne deosebim decît de oamenii cu care ne asemănăm. Ceilalți nici nu contează, cu ei nu avem nici un fel de punți și, oricît de mult ne-am dori, tot n-o să reușim să le construim (...).” (Ana Maria Sandu, Hortensia Papadat-Bengescu. Străina, p.69)
Magda Lungu, 26 iulie 2024
Ana Maria Sandu – Hortensia Papadat-Bengescu. Străina
Editura Polirom, 2021, 200 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu