⧫ Brauner. Pictorul clarvăzător
Victor Brauner s-a născut pe 15 iunie 1903, la Piatra Neamș, fiind cel de-al treilea din cei șase copii ai familiei de evrei Deborah și Herman Brauner. După o copilărie și o adolescență petrecute la Piatra Neamț, Hamburg, Brăila, Viena, Fălticeni și București, s-a înscris la Belle Arte, dar nemulțumit de programa școlară, a abandonat cursurile în favoarea unei formări autodidacte. După câțiva ani de căutări ale propriului drum în artă, pictorul s-a regăsit în suprarealism și a devenit un nume de referință, prezent în viața publică cu expoziții personale la Paris și București. Stabilit la Paris în 1930, după nefericitul accident în care și-a pierdut ochiul stâng, artistul s-a reorientat către pictura simbolică, figurativă. Deși a fost chinuit de angoase existențiale și s-a retras treptat în propria sa artă, la începutului anului 1966, Victor Brauner a fost ales să reprezinte Franța la Bienala de la Veneția. Două luni mai târziu, pe 12 martie 1966, s-a stins din viață și a fost înmormântat la cimitirul Montmartre din Paris.
Inginer silvic și proprietarul unei fabrici de cherestea, Herman Brauner a avut șase copii: Rudolf, Rovena, Victor, Veronica, Harry și Theodor. Trei dintre ei, Victor, Harry și Theodor, ambițioși, inteligenți și temperamentali, aveau să ajungă celebri, în ciuda faptului că întreaga familie de evrei a trăit dramă după dramă. Violențele antisemite de la Chișinău, din 1903, anul în care s-a născut Victor, fratele geamăn al micului Harry, Norbert, născut mort, problemele de sănătate ale mamei, care a stat cinci luni și jumătate în spital pentru a-l putea naște pe Theodor, apoi războiul și amenințarea permanentă că Herman va fi trimis pe front, au produs răni adânci în sufletele celor mici, care s-au vindecat greu și au lăsat în urmă cicatrici urâte și amintiri dureroase. În plus, dorind să-și protejeze copiii de marea istorie sau de dramele personale , familia Brauner s-a tot mutat, ba la Piatra Neamț, ba la Hamburg, apoi la Brăila, Viena, Fălticeni și București, adăugând neînțelegilor lor și neliniștea de a nu avea un loc stabil, un cămin pe care să îl poată numi acasă.
Sensibil, intuitiv și inițiat în ocultism și spiritism de tatăl său, Herman Brauner, Victor a început de mic să caute răspunsuri la întrebări prea mari pentru vârsta lui fragedă și a găsit câteva, în artă. După ce a urmat cursurile școlii primare la Viena, urmate de cele ale școlii evanghelice de la Brăila, alegerea sa, la sugestia mamei, de a se înscrie la Școala de Belle Arte din București, chiar dacă nu a fost pe placul afaceristului Herman Brauner, el însuși pasionat de fotografie, a primit permisiunea dorită. Exmatriculat după doi ani pentru că s-a alăturat studenților greviști, nemulțumiți de sistemul de burse și de programa școlară, Victor s-a apropiat de un grup de prieteni, scriitori, jurnaliști, artiști și arhitecți expresioniști, s-a împrietenit cu Marcel Iancu, unul dintre fondatorii dadaimului, și a început să pășească pe propriul său drum în artă. După mai bine de jumătate de ani de studiu dedicat picturii și o revistă literară și artistică avangardistă, 75HP, cu o grafică de excepție, de care s-a ocupat personal, Victor Brauner a expus pentru prima oară, cu ajutorul familiei și a grupului de prieteni, dar în cele trei săptămâni cât a durat expoziția, nu a vândut nici măcar o singură lucrare.
Dezamăgit de publicul care nu l-a înțeles, s-a cufundat în muncă, iar după ce următoare expoziție i-a confirmat temerile că nici prietenii săi nu erau mai bine înțeleși, gândul de a pleca la Paris a devenit obsedant. Aici, în capitala Franței, în care a reușit cu greu să ajungă, găzduit de Ilarie Voronca, fascinat de Tristan Tzara și prieten bun cu Constantin Brâncuși, Victor Brauner a intrat în contact cu avangarda pariziană și, chiar dacă răbda uneori de foame, era din ce în ce mai convins că și-a găsit locul. După următorii doi de armată obligatorie, de care n-a reușit să scape, ci doar a amânat-o de două ori, suprarealist după ce a fost dadaist, artistul a cunoscut-o pe Margit Kosch, cu care s-a și căsătorit, s-a reîntors la Paris, a început să muncească frenetic și a reușit să se impună, în mai puțin de cinci ani, în cercurile avangardiste. Neînțeles de Margit, când în România, în care a s-a întors în 1935, când în Franța, în care a revenit în 1938, după ce s-a despărțit de prima soție, Victor Brauner a devenit un nume cunoscut în artă, iar faima sa a crescut considerabil în urma acccidentului înfiorător, din28 august 1938, în care și-a pierdut ochiul stâng. Intuitiv sau nu, cu șapte ani în urmă, Victor pictase tabloul Ciclopul, un autoportret cu ochiul scos, iar premoniția sa, dat fiind cele întâmplate, a devenit rapid o curiozitate printre suprarealiști.
Copleșit de accident și furios că a fost victima unui pahar zburător aruncat fără intenție în direcția sa, artistul acceptă proteza oculară recomandată de specialiști, dar nu reușește să se acomodeze pe deplin cu ea, și, incomodat de curiozitatea celor din jur, se retrage treptat din viața publică în atelier, printre lucrările sale, care încep să capete o simbolistică mistică. Profund nefericit de infirmitatea care i-a alterat focalizarea privirii, un dezastru pentru un pictor, și stresat de invadarea Franței de către Germania, în 1940, Victor Brauner părăsește Parisul, împreună cu Jaqueline Abraham, cu care s-a și căsătorit după pronunțarea divorțului de prima soție, Margit, și locuiește pe la prieteni până în 1941, an în care se stabilește în Marsilia. Deși cunoscut prea bine de suprarealiști și apreciat internațional, după ce lumina unui ochi i s-a stins, Victor Brauner nu s-a mai simțit niciodată confortabil printre oameni. Introvertit și timid a fost dintotdeauna, dar din vara anului 1944, după ce Parisul a fost eliberat, chinuit de infirmitate și de angoase existențiale, a continuat să lucreze din ce în ce mai rar, în zilele în care melancolia sau disperarea nu-l țintuiau în pat. Stabilit ilegal în Franța, fără permis de ședere sau statut de refugiat, ar fi putut fi oricând expulzat, iar Parisul anilor 1950 i se părea anost, comparativ cu cel al perioadei 1920-1930. Dărâmat de arestarea și condamnarea fratelui mai mic, etnomuzicologul Harry Brauner, Victor a dat curs invitației pictorului Pablo Picasso de a-l vizita în reședința sa de pe Coasta de Azur, iar întâlnirea celor doi artiști a fost de bun augur.
Smuls din ghearele depresiei de efervescența vechilor prieteni, adunați de Picasso la Vallauris sau doar în trecere prin atelierul de ceramică, fondat de Suzanne și Georges Ramie în 1938, Victor Brauner și-a regăsit bucuria de a picta. Următoarele expoziții personale, din ce în ce mai numeroase, au reușit să-l salveze de proprii demoni, iar obținerea cetățeniei franceze, la 60 de ani, în 1963, i-au dat șansa de a reprezenta Franța, la începutul anului 1966, la Bienala de la Veneția. Bolnav de cancer și de dor de țară, o Românie care îi aruncase în închisoare un frate, pe Harry, și-i alungase un altul, pe Theodor, și singur printre oameni, deși celebru și bogat, în dimineața zilei de 12 martie 1966, Victor Brauner a închis ochii și nu i-a mai deschis. A doua zi, tot dimineață, conform tradiției evreieși, a fost înmormântat la cimitirul Montmartre din Paris.
„Era prezent la toate expozițiile moderniste din oraș, vizita muzee, participa la conferințe, era la curent cu tot ce era nou în teatru și film. Singur sau însoțit de Jacqueline, frecventa evenimentele culturale ale mișcării suprarealiste: lansări de carte, conferințe, teatru, dans, film și multe dintre jocurile sau petrecerile private de noapte.” (Valentina Iancu, Brauner. Pictorul clarvăzător, p.178)
Magda Lungu, 02 noiembrie 2024
Valentina Iancu – Brauner. Pictorul clarvăzător
Editura Polirom, 2024, 272 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu