⧫ Steinhardt. Bughi mambo rag!
Scriitor și critic literar, deși a terminat Facultatea de Drept și ar fi putut fi jurist, iar către asfințitul vieții monah la Mănăstirea Rohia, Nicolae Steinhardt a fost pasionat de mic de literatură și fascinat de tradițiile creștine. Născut într-o familie de evrei și botezat ortodox, în închisoare, de ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, Nicolae Steinhardt este autorul Jurnalului Fericirii, o capodoperă în mai multe versiuni, rescrise din memorie după ce manuscrisele originale au fost confiscate de Securitate. Bine documentată, Lavinia Bălulescu a ales trei personaje care l-au cunoscut prea bine pe Nicolae Steinhardt, Tatăl, Securistul și Discipolul, le-a ascultat rând pe rând amintirile și din poveștile lor a compus o biogafie romanțată a acestei mari personalități, care și-a păstrat crezul, a îndurat chinul și a găsit pacea în mijlocul furtunii.
Tatăl, Oscar Steinhardt, un om de afaceri autoritar și scump la vorbă, și-ar fi dorit ca cel de-al doilea fiu al său, Nicu-Aureliu, să devină un om important, un diplomat sau cel puțin un afacerist. Director al fabricii de cherestea Sylva din București, din 1907, anul în care a părăsit Austria și s-a întors în România, Oscar s-a împăcat destul de greu cu ideea că băiețelul pirpiriu și delicat, în locul ingineriei sau oricărei alte științe, s-a simțit atras, de când era mic, de religia creștină. Câțiva ani mai târziu, licențiat în Drept și cu un doctorat în drept constituțional, Nicu și-a surprins din nou tatăl cu o intensă activitate publicistică de care nu l-ar fi crezut în stare. Așa cum nu și-ar fi imaginat în veci că fiul său plăpând și sensibil ar fi putut supraviețui celor 12 ani de detenție.
Trecând ca o umbră peste copilăria și tinerețea lui Nicolae Steinhardt, Lavinia Bălulescu amintește de anii în care Steinhardt a fost ponegrit pentru că s-a născut evreu, de interogatorii și de proces, de încreștinare și de calvarul din închisoarea politică, dar nu insistă cu amănunte devastatoare. În schimb, pune acentul pe viața de după închisoare a fostul deținut, pe locurile de muncă umilitoare pe care fostul jurist și publicist a fost nevoit să le accepte pentru a avea unde locui și pentru a putea cumpăra câte ceva de mâncare și mai ales pe suferința cumplită a unui tată bătrân și bolnav, care nici el nu a vut o viață numai lapte și miere. Deși a pierdut averi, case, locuri de muncă și afaceri, Oscar Steinhardt, ajuns în apusul vieții, este torturat zi de zi de gândul că singurul său fiu printr-o minune încă viu, este condamnat să trăiască în mizerie, supus unor munci înjositoare și urmărit în permanență de securiști.
La polul opus tatălui său, senin și împăcat cu toate câte i s-au întâmplat, Nicolae Steinhardt devine un sprijin al părintelui temător și îngândurat, ba mai mult decât atât, reușește cu o admirabilă stăpânire de sine să tacă atunci când, întrebat, ar fi putut să vorbească despre sinistrul său trecut. Împreună la puținul bine și la foarte mult rău, cei doi bărbați Steinhardt, caractere foarte diferite, se oglindesc, se completează și se ridică atunci când unul dintre ei riscă să se prăbușească. Neînțelegând mai nimic din acestă legătură specială dintre un fiu și tatăl său, Securistul, cel de-al doilea personaj povestitor, dă buzna în locuința familiei în ultima zi a bătrânului și rămâne uimit de disperarea tânărului, dispus să-și ia tatăl în brațe și să alerge cu el până la spital. Deși s-a comportat ca o bestie deghizată într-o ființă umană, Securistul Laviniei Bălulescu nu este personajul negativ al aceastei biografii.
Descris ca o ființă umană normală, cu plusuri, cu minusuri și obsedat de mirajul lucrului bine făcut, Securistul nu este demonizat, ci posedat de demoni, o inspirată schimbare de décor care se potrivește perfect trecerii de la prima parte dureroasă a romanului la cea de-a treia, pacea asfințitului. După decesul tatălui său și accidentul care l-a lăsat invalid, Nicolae Steinhardt a început să viziteze din ce în ce mai des și pentru mai multe zile, Rohia, frumoasa mănăstire pentru care peste doar câțiva ani, va renunțat de tot la București. Aici l-a întâlnit pentru întâia oară Discipolul, iar impresia pe care Părintele Nicolae i-a produs-o tânărului a fost atât de puternică, încât seminaristul s-a simțit fascinat. Mic de statură, slab și modest, cu un comportament la fel de firesc în fața monahilor, a mirenilor, a turiștilor sau a prietenilor din România sau de peste hotare, veniți pentru o vorbă la ceas de taină, Nicolae Steinhardt a devenit cu repeziciune sfătuitorul și prietenul tuturor.
Rămas fidel celor două mari pasiuni pe care le-a îmbrățișat în copilărie și care l-au ajutat să îndure suferințe inumane, în 1980 a pășit în rândul monahilor Mănăstirii Rohia și tot atunci, a pus bazele unei mari biblioteci. Nouă ani mai târziu, obosit de toate câte le-a văzut și le-a înțeles despre oameni și lume, s-a grăbit să treacă la cele sfinte cu puțin înainte de acel decembrie în care s-a strigat în stradă cuvântul pe care l-a considerat sfânt, libertate.
”Eu m-am tot gândit și cred că dacă după așa o experiență în închisoare aș rămâne cu nevoia de răzbunare și cu ura și cu scârba că ne-au frânt viețile înseamnă că n-am învățat nimic. Dar, dacă pot învăța ceva din asta și dacă pot fi liniștit cu viața mea și pur și simplu doar scârbit de răutatea și nenorocirea din jur, atunci suferința n-a fost degeaba.” (Lavinia Bălulescu, Steinhardt. Bughi mambo rag, p.64-65)
Magda Lungu, 19 ianuarie 2024
Lavinia Bălulescu – Steinhardt. Bughi mambo rag!
Editura Polirom, 2020, 192 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu