Mihai EMINESCU / Veronica MICLE

⧫ Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit

Înainte de apariția miraculoasă a acestor scrisori, capitolul biografic al iubirii celebrului cuplu Mihai Eminescu – Veronica Micle, sărăcăcios în adevăruri și bogat în legende, ne-a sugerat imaginea unui poet genial, un boem cu pletele în vânt și un gânditor cu mult înaintea secolului în care s-a născut, atotcuprinzător și detașat de toate frământările omenești. Ei bine, datorită acestei corespondențe inedite, îl vom cunoaște pe Mihai Eminescu la fel de genial, dar în același timp uman, cald și îndrăgostit nebunește de o femeie care l-a iubit cu patimă, în ciuda distanței și a micilor neînțelegeri.

Se știe că Veronica l-a întâlnit pe Mihai la Viena, în perioada 1869-1872, când el era un tânăr și foarte chipeș student, iar ea, o frumusețe cu ochi albaștri, la fel de tânără ca poetul, dar măritată de 8 ani cu profesorul Ștefan Micle, un bărbat cu 30 de ani mai în vărstă, cu care avea două fetițe. Rămasă la tratament, în capitala Austriei, după întoarcerea profesorului Micle în țară, Veronica va fi răsfățată de Mihai cu plimbări lungi prin parcuri și vizite interesante la muzee. La fel de interesați de literatură, cei doi tineri vor petrece 6 luni de vis, după care se vor despărți pentru a se reîntâlni în Iași, în 1874, anul în care Mihai, junele cu studiile abandonate, a fost numit bibliotecar.

Poetă și prozatoare, expulzată de Junimea scriitorilor, Veronica Micle a întreținut un salon literar în care Eminescu era oricând binevenit. Amorezat de îngerul blond, Eminescu a frecventat seratele literare al Bălăucăi atât de asiduu încât, în luna februarie a anului 1876, cei doi au devenit amanți. Refuzând să divorțeze de profesorul Micle, Veronica s-a iubit cu Mihai până în octombrie 1877, când poetul a renunțat la Iași și s-a mutat în București. În vara anului 1879, moartea profesorului Ștefan Micle îi va apropia din nou pe cei îndrăgostiți care vor trăi în văzul lumii, și nu pe ascuns ca până atunci, o dragoste promisă, visată și îndelung așteptată. Corespondența inedită din acest volum este din perioada 1879-1883, cei mai frumoși și mai groaznici 4 ani nebuni, în care tinerii s-au împăcat, s-au despărțit și iar s-au împăcat, gustând împreună din mierea și veninul unei pasiuni neîmplinite și, fără doar și poate, tragice.

Dacă facem abstracție de numele legendare ale celor doi parteneri, scrisorile bărbatului trimise iubitei lui din alt oraș, înflăcărate sau explicative, pline de alintături și de cuvinte dulci, sunt declarații literare de dragoste și, pe ici, pe colo, promisiuni ale unei vieți în doi care, din nefericire, nu s-a mai concretizat. Mult mai realistă decât bărbatul, încă tânără deși văduvă cu doi copii, femeia și-ar fi dorit un soț în locul unui amant pitoresc, sărac, obosit, împărțit între politică, gazetă și poezie, sufocat de termene limită și bolnav pe de-asupra. Prima lor ruptură, o amenințare dusă până la capăt de o femeie rănită pentru că a fost refuzată ca soție, este începutul unei lupte absurde, pe care o pierd amândoi amorezii. Neștiind cum să procedeze, bărbatul nu cere explicații pentru despărțire, dar acceptă imediat reluarea idilei, la cererea partenerei, poate dintr-un impuls de moment sau poate din prea multă iubire.

A doua parte a neterminatei iubiri, la fel de romantică și de înflăcărată pentru el, e doar o agonie pentru ea, cea care stârnește gelozii, amenință cu despărțirea și împroașcă reproșuri nemeritate pentru a obține în schimbul acestora ceva concret. Am citit și am recitit, cu atenție, scrisorile, încercând să găsesc în ele cuvântul căsătorie. Nu l-am găsit. Femeia nu i-a spus clar bărbatului că dorește să-i fie mireasă, iar el a ocolit, delicat, subiectul, răspunzând la acuze, enervându-se pe grecoteiul care a gustat fructul oprit, căutând, printre altele, o casă pentru doi și trimițându-i iubitei, când și când, ceva bani din mica lui agoniseală și povestindu-i, pe îndelete, fragmente din viața personală, profund marcată de politica și cultura vremii. Acum să adăugăm și numele celebrilor îndrăgostiți. Mi-e greu să cred că Eminescu, la mintea care a avut-o, n-a priceput ce vrea, de fapt, Veronica. Sărac și bolnav, îndrăgostit de ideea de dragoste, nicidecum de o femeie reală, Mihai Eminescu a iubit-o pe Veronica Micle, dar nu cum și-ar fi dorit ea, ci în felul lui.

Pasional la început, mai domol după ce Veronica a refuzat să divorțeze de Ștefan Micle, și dezamăgit după prima despărțire, Eminescu s-a lăsat prins într-un carusel de emoții care l-au ajutat ca scriitor și jurnalist, dar l-au nedreptățit ca om și l-au îndepărtat de femeia iubită. Logodit cu Veronica după moartea profesorului Ștefan Micle, posibil ca Eminescu să-și fi dorit și o căsătorie, dar lipsurile materiale și toanele doamnei, în loc să-l convingă, l-au epuizat. La rândul ei, Veronica Micle, deși l-a adorat pe Eminescu, nu s-a sfiit să îl înșele și să îl ponegrească, o atitudine dezgustătoare, indiferent dacă vorbim despre un geniu sau oricare alt bărbat. Una peste alta, începută când nu trebuia, continuată aiurea și terminată cu moartea amândurora, în același an, iubirea dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, dramatică și nemuritoare, și-a găsit, mai ales datorită acestei corespondențe inedite, un loc binemeritat printre poveștile de dragoste ale cuplurilor celebre din istorie și literatură.

„Eu știu cu toată siguranța că te voi iubi întotdeauna, chiar atunci când nu m-ai iubi tu, cu toată risipirea vieții mele în nimicuri politice, cu toată desordinea mea intelectuală, cu toată demoralizarea de care sunt cuprins, în urma lipsei mele de energie și lipsei de voință.” (Mihai EMINESCU / Veronica MICLE, Corespondență inedită, p. 189)

Magda Lungu, 03 decembrie 2022

Mihai EMINESCU/ Veronica MICLE

„Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit” - Corespondență inedită

Editura Polirom, 2019, 276 pagini

Tweet