Cella Serghi

⧫ Pe firul de păianjen al memoriei

Sfidând, pur și simplu, trecerea irevesibilă a timpului care a stat împotriva unei imense și unice iubiri, o scriitoare îi scrie unui scriitor o dedicație. Mare cât toată povestea a două suflete chinuite de destine întortocheate, dedicația Cellei Serghi pentru Camil Petrescu este cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care o mare doamnă ar fi putut-o scrie unui bărbat, un domn care și-a ales literatura ca mod de viață, trăind pentru ea și murind în numele ei.

Născută în orașul de la malul mării, în care statuia lui Ovidiu contemplă, la fel de trist, liniștea sau neliniștea valurilor, Cella Serghi l-a întâlnit pe Camil Petrescu în vara anului în care și-a luat bacalaureatul, într-un loc în care s-ar fi așteptat cel mai puțin să întâlnească un scriitor. Mic de statură, iute și cu ochi de un albastru schimbător, atenți să descopere tot ce auzul, din ce în ce mai pierdut, ar fi dorit să-i ascundă, scriitorul Camil Petrescu a căutat, în acea vară, răcoarea ștrandului de pe Kiseleff, dar a primit, în locul ei, săgețile de foc ale cuvintelor unei copile abia ieșită din adolescență. Schimbul de priviri și de replici dintre Cella și Camil, scurt și intens, i-a legat unul de altul cu firul nevăzut al unei amintiri care le va ține de urât în următorii patru ani lungi, în care se vor căuta fără a se găsi. Căsătorită cu inginerul Alfino Seni și studentă la Drept, în anul II, Cella îl va reîntâlni pe Camil Petrescu într-o superbă zi de toamnă, tot la ștrand, la Lido.

Colțuros, iritabil, pururi grăbit și arțăgos, plin de talent și de fatuitate, cum l-a descris Lovinescu, orgoliosul Camil Petrescu va fi încântat de furtuna stârnită în sufletul prea tinerei și frumoasei lui admiratoare, dar, întocmai unui bijutier, își va izola adorata într-o vitrină ferecată cu un lacăt uriaș, pe care nu-l va deschide niciodată deși purta în buzunarul de la piept, cheița fericirii. Chinuindu-se ani întregi să înțeleagă ce-o fi în mintea omului pentru care și-ar fi dat și viața, Cella îl va iubi pe Camil în toată perioada în care va fi căsătorită și după divorțul de inginerul Alfino Seni, ca debutantă, autoare a celebrului roman Pânza de păianjen, apoi ca scriitoare consacrată, prietenă cu Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu și alte nume mari ale literaturii și criticii, și va continua să-l iubească și să-l aștepte și când va fi a doua oară soție a judecătorului Ion Bogdan, până la ultima lui respirație. Căsătorit la două de ani, văduv, apoi recăsătorit la 53 de ani și din nou divorțat, Camil Petrescu a refuzat să se apropie de o femeie căsătorită cu un alt bărbat sau liberă, dar prea frumoasă și prea inteligentă pentru un scriitor ambițios, complexat de sărăcie și de pierderea parțială a auzului.

Nefericită în dragoste, Cella s-a refugiat în literatură. După debutul incredibil al romanului Pânza de păianjen, cu tentă autobiografică, girat de trei mari scriitori, Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu și Camil Petrescu, succesul nesperat de o tânără scriitoare care a năvălit în literatură cu un talent greu de ignorat, a motivat-o să continue și i-a deschis poarta către o lume la care, cândva, nici nu îndrăznise să viseze. Sinceră și de durată, prietenia cu Mihail Sebastian și Camil Petrescu a ispirat-o și i-a înlesnit Cellei accesul în anticamera scriitorilor, locul în care, înainte de a fi publicate, viitoarele romane se citeau o dată, se discutau de zece ori și se rescriau, iar și iar, până când căpătau consistență și nu mai era necesar niciun capitol de șters, de adăugat sau de schimbat cu un altul. Toți scriitorii sfârșitul de secol douăzeci, prieteni sau cunoscuți, critici, traducători sau publiciști, împreună cu o mare parte din scrierile lor ocupă un loc aparte în această confesiune care începe și se termină cu centrul lumii ei, adoratul Camil Petrescu, tolerat ca un rău necesar de primul soț al Cellei și recunoscut, ca cel mai bun prieten al scriitoarei, de toți împătimiții cuvintelor potrivite. Prieten cu amândoi, Mihail Sebastian are un loc rezervat în loja amintirilor Cellei și-l vom cunoaște ca traducător, publicist și critic literar, dar, mai presus de toate, ca un om sensibil și lucid, criticat dur din cauza simpatiei publice pentru Nae Ionescu, dar apreciat ca romancier și dramaturg.

După teribilul accident al scriitorului Mihail Sebastian, din luna mai a anului 1945, Cella Serghi va rămâne fără un prieten discret, care i-a fost confident și critic literar, iar doisprezece ani mai târziu, în 1957, își va lua adio, pentru totdeauna, și de la scriitorul Camil Petrescu, care va pleca lăsând în urmă o tristețe apăsătoare și un loc gol, neocupat de nimeni în următorii 35 de ani. După spulberarea trioului Cella-Sebastian-Camil, Cella Serghi va începe să traducă din franceză și va continua să scrie mai profund, mai matur, mai aproape de sensul unei vieți, pe care moartea nu i-l poată răpi. Iar pe 19 septembrie 1992, la București, va lăsa cuvintele deoparte și va închide ochii, cu speranța că atunci când îi va deschide din nou, se va putea oglindi în adâncimea albastră a ochilor lui Camil.

„Fericirea nu-i veselă. E sfioasă și tristă. Nu-ți vine să sari, să dansezi, să-ți arunci căciula în tavan. Nu-ți vine să chiui, să cînți. Îți vine să strîngi ochii și pumnii, să te aduni ca pentru o rugăciune.” (Cella Serghi, Pe firul de păianjen al memoriei, p.287)

Magda Lungu, 22 decembrie 2022

Cella Serghi - „Pe firul de păianjen al memoriei”

Editura Polirom, 2018, 408 pagini

Tweet