Radu Paraschivescu

⧫ Fluturele negru

Roman al predestinării, Fluturele negru reîntregește din imagini și cuvinte destinul unuia dintre cei mai controversați artiști ai lumii. În Roma începutului de secol șaptesprezece, printre prostituate și marchize, cârciumari și cardinali, Michelangelo Merisi, alias Caravaggio, își scrie povestea vieții chinuite de obsesia fluturelui cap-de-mort, când cu pensula, când cu pana, când cu spada.

La trei ani și ceva după ce a ajuns în Roma, un zvon dintre acelea pe care le auzi din întâmplare, când ți-e lumea mai dragă, și care nu-ți mai dau pace l-a determinat pe pictorul clarobscurului să se întrebe dacă este cu adevărat băiatul lui Fermo Merisi sau doar un biet copil din flori al unei femei seduse de un nobil de stirpe aleasă, urmașul vechii familiei Sforza ai cărei duci și marchizi stăpâniseră peste Milano cu un secol în urmă. Nedumerit, Michelangelo Merisi a cercetat registrul bisericesc de la Basilica di San Stefano din Milano, în care era scris negru pe alb că a fost botezat acolo, iar în dreptul părinților erau trecute numele Luciei Oratoria și a lui Fermo Merisi, singurul tată pe care l-a cunoscut, dar pe care l-a pierdut la vârsta de unsprezece ani. Fără temei, zvonul s-a stins ca orice pălălaie care izbucnește brusc și piere la fel, iar Michelangelo Merisi și-a văzut mai departe de picturi și sfădeli, chinuit de amintiri și de vizunea fluturelui negru.

După o copilărie grea, plăcându-i de mic culorile, nu toate, doar cele închise, în 1584, la treisprezece ani, Carravaggio a intrat în atelierul pictorului milanez Simone Peterzano, maestrul care, în următorii patru ani, cu vorbe de duh, scaltoace peste scăfârlie și munci de tot felul, de la pregătirea culorilor până la negocierea prețului unei picturi, l-a învățat toate tainele unui meșteșug cumplit de greu, dar în care își dorea să răzbată și să ajungă mai cunoscut ca Buonarotti. Plecat din atelierul pictorului Simone în 1588, din dorința de a se studia îndeaproape picturile maeștilor florentini și venețieni, Miche Merisi ajunge, după alți patru ani și multe peregrinări, la Roma celor șase sculpturi vorbitoare, orașul în care destrăbălarea dansurilor cărnurilor din cartierele rău famate se învecina fără rușine cu logia poeților latini, locul cu vedere la fluviu în care se vorbea despre teologie sau se făcea filozofie, cu ospețele opulente ale iluștrilor duci și marchizi sau cu neprihănirea Sfântul Scaun.

Lucrând intens ziua și hălăduind noaptea prin cârciumi sau locuri de o decadență înfiorătoare, Miche Merisi cunoaște scandalagii și prostituate, dintre care își alege modele pentru picturi și fresce bisericești. Luat în râs de pictorii cumsecade și neînțeles de mai marii bisericii, deși arta sa devenise cunoscută colecționarilor și personalităților de seamă ai Romei, lombardul este salvat de cardinalul Del Monte care, în 1956, îl invită la curtea sa, oferindu-i protecție și comenzi importante până în 1606, anul fatidic în care, de la o banală ceartă cu pictorul Ranuccio Tommasoni se ajunge la bătaie, duel, răniți, morți, arrest, închisoare. Mândru și îndărătnic, în loc să-și ispășească pedeapsa cuvenită, Merisi evadează din închisoare și fuge la Napoli, dar doi ani mai târziu, în 1608, se sfădește cu un alt cavaler și ajunge iar după gratii. Acești ani ai izbucnirilor necontrolate, ai închisorilor scârboase și ai evadărilor teribiliste, în care a împărțit și a primit pedepse, coincid, culmea, cu cea mai rodnică perioadă a artistului.

Maturizat pe deplin și conștient de originalitatea artei sale, Merisi pictează copleșitor, adunând în jurul său o mână de artiști care nutreau pentru el o admirație ce ajunsese la forme aproape nebunești. La finele anului 1609, singur pe lume deși etern îndrăgostit de Lide Melandroni, ispita păcătoasă și modelul preferat al pictorilor Romei, Merissi se îmbarcă către Napoli, dar nu mai ajunge acolo, un an mai târziu este arestat din greșeală, apoi eliberat, și din ce în ce mai bolnav de frigurile care nu-i mai dădeau pace, în mijlocul verii, pe 18 iulie 1610, înainte a a împlini 40 de ani, moare din cauza unei crize grave de malarie. Uluitor și nonconformist, destinul acestui artist unic, pătimaș, cu emoții și sentimente vii, contradictorii, reale, pentru care fluturele misterios a fost o obsesie, iar negrul o nonculoare menită să pună în lumină măreția celorlalte culori, este descris în acest roman de un povestitor fără asemănare, care adună în jurul lui Caravaggio, toată Roma, cu istoria, arta, grandoarea și decadența ei.

„Forța picturii se vedea de la o poștă. Pe chipurile oamenilor se oglindea bucuria întâlnirii cu ceva ce nu se mai făcuse până atunci. Și într-adevăr, dacă te opreai și te uitai mai bine, te așteptai să-i vezi pe cei patru bărbați din tablou începând să se miște. Poate chiar să vorbească.” (Radu Paraschivescu, Fluturele negru, p.83)

Magda Lungu, 04 noiembrie 2022

Radu Paraschivescu – Fluturele negru

Editura Humanitas, 2019, 312 pagini

Tweet